17 noiembrie 2017
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

TRĂIM CU EMINESCU

15 ianuarie 2016 р. | Categorie: Eminesciana

Mă regăsesc în gând la o depărtare de decenii, prin iarna anului’90. Merg pe un drum întroienit la şcoală. Ninge abundent. Fulgii mari şi pufoşi îmi cad pe obraz, pe nas, ochi, buze… Trăiesc clipe de vis. Lunca parcă dormitează, numai apa Prutului susură pe sub stratul de gheaţă, mânând dorul departe la vale. Trec pe lângă biserica noastră – Adormirea Maicii Domnului, sfântul locaş din Ostriţa. Îmi fac semnul crucii şi şoptesc pentru mine rugăciunea la drum. Din urma mea aleargă o droaie de copii, zbenguindu-se prin zăpadă.

Am ore la clasele mari, la elevii ajunşi la vârsta romantică. Sună clopoţelul. Discipolii mă întâmpină zâmbind, bine dispuşi. Eu, în loc de salut, încep: „O, rămâi, rămâi la mine/ Te iubesc atât de mult!/ Ale tale doruri toate/ Numai eu ştiu să le-ascult”. Conform programei, trecusem deja George Coşbuc, Nicolae Labiş, Lucian Blaga, Ion Barbu, şi revenisem iarăşi la Eminescu, căci după cum spuneau latinii, „Repetiţia este mama cunoştinţelor”.

Încep să le cânt elevilor, aşa cum mă pricep eu, „La geamul tău ce strălucea…”, apoi o strofă din Veronica Micle: „Rămâi tu dar, rămâi cu bine,/ Rămâi cu suflet liniştit/ Un dor se duce şi altul vine/ Şi vei uita că te-am iubit”. Tac… privesc în ochii învăţăceilor mei să văd cum îmi înfloreşte răsadul. De parcă aş fi semănat stratul cu busuioc şi apoi aş controla firul răsărit. O fetiţă, cu ochi albaştri ca seninul cerului de vară şi cosiţe lungi bălaie, sare în picioare şi mă combate. Cică, melodia cântecului e alta, i-a cântat-o, mai frumos ca mine, bunica ei, care a învăţat la români. Elevii aşteptau curioşi să mă „prindă” că nu ştiu ceva. Şi eu m-am lăsat „prinsă”. Îi zic fetiţei: „Bine, Steluţa, învaţă de la bunică-ta această romanţă ca să ne-o cânţi şi nouă. Sau, mai bine spune-i bunicii să vină la şcoală, să ne înveţe această melodie”. Trebuie să precizez că în acei ani, ca şi acum, duceam lipsă de carte românească, nu aveam în biblioteca şcolii creaţia Veronicăi Micle.

La o săptămână, vine domnişoara mea cu toată poezia Veronicăi Micle. Ne-a cântat-o şi ne-a învăţat şi pe noi. Altă dată, copiii au venit la şcoală cu cântecul „Tricolorul” (versuri şi muzică de Ciprian Porumbescu), învăţat de la bunici. Îmi amintesc de încă o întâmplare, de astă toamnă, care mi-a produs mare satisfacţie. Mergând spre târg, întâlnesc o droaie de holtei pe toloacă. Unul îmi iese înainte, în poziţie de drepţi şi începe a declama: „A fost odată ca-n poveşti,/ A fost ca niciodată…”. Ceilalţi îl priveau nedumeriţi, întrebându-l: „Ce-i cu tine, măi Mitruţă?”. „Da voi nu vedeţi cine vine, doamna cu Eminescu. Oriunde suntem, să-l pomenim pe Eminescu. Doar suntem români, şi El e al nostru”, a fost răspunsul.

Însă îmi revine în memorie şi o întâmplare nu prea plăcută. Era prin anii şaptezeci ai secolului trecut. Aflându-mă la Bucureşti, am hotărât să trec pe la cimitirul Belu. Au depus un buchet de flori şi am aprins lumânări la mormântul lui Eminescu. Am observat cu durere că mormântul nu e prea îngrijit. M-am interesat de femeia ce lucra pe acolo care e cauza. Dânsa mi-a ripostat: „Îngrijeşte-l, dacă-ţi pare rău, doar este al vostru, din Moldova”. I-am zis atunci că „da, e al nostru pentru totdeauna, aşa cum ne sunt buneii şi străbunii”. De atunci, aprind la biserică o lumânare pentru odihna sufletului celui ce luceşte în ceruri şi stă de strajă graiului nostru românesc.

Domnica MIHALESCU-LUCHIANIUC, s. Ostriţa, raionul Herţa