06 decembrie 2019
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

CU DOUĂ ŞI MAI MULTE FEŢE

20 aprilie 2013 р. | Categorie: Limba noastră cea română

Li se mai spune şi făţarnici. Intuitiv, însă, simt că nu e una şi aceeaşi să fii făţarnic şi să umbli cu două sau mai multe feţe. E atât de imensă şi de fascinantă bogăţia limbii noastre, fiecare cuvânt are atâtea subînţelesuri şi subtilităţi, încât nu e simplu să găsim expresia (cuvântul) care ne defineşte cu precizie matematică cutare sau cutare trăsătură. Oricum, o să-i las în pace pe „făţarnici”, deşi dicţionarul le dă aceleaşi caracteristici ca şi celor „cu două feţe (ipocriţi, mincinoşi, prefăcuţi, falşi, lipsiţi de sinceritate). Or, mi se pare că făţarnicul este neschimbat pretutindeni, din care cauză mai rău mă deranjează şi îmi este mai mare teama de omul cu mai multe feţe.

Acum două zile, mai că aveam să rămân stană de piatră de la noutatea auzită la telefon de la o cititoare dintr-un sat românesc din ţinutul nostru. Deocamdată nu voi nominaliza localitatea şi nici nu voi deschide parantezele în privinţa pasiunilor ce clocotesc acolo, deoarece, după cum m-a asigurat doamna respectivă, sătenii de bună credinţă, uniţi în jurul preotului, se opun şi vor să „îndrepte” prostia primarului şi a unei grupări de deputaţi, care manifestă ostilitate faţă de tot ce respiră româneşte. Am auzit şi cu alte ocazii despre „patriotismul”, mai precis, zelul antiromânesc, al acelui primar, cu un nume de familie neaoş românesc. Cel mai uluitor este că, la o adică, dacă i se cere să prezinte elementul românesc în peisajul multinaţional ucrainean, el îmbracă costumul naţional din lada bunicilor, îşi pune pană de păun la pălărie ori îşi ţuguie căciula ţurcănească, fălindu-se că e român. Chiar l-am admirat, primăvara trecută, văzându-l cum umblă ţanţoş cu o oală de sarmale în mână printre participanţii la o petrecere populară.

Dar culmea neobrăzării o întruchipează alt „gospodar” din aceeaşi localitate – de-o teapă cu mai marele satului. „Oare nu există nici o modalitate de a-l pedepsi?!”, se revolta cunoscuta mea, dezvăluindu-mi că acest tip umblă pe la casele oamenilor, ai căror copii vor merge la toamnă în clasa întâi, şi-i agită să-i înscrie în clasa ucraineană. N-ar fi atât de revoltător, dacă iniţiativa ar veni din partea unui ucrainean, însă cel ce seamănă zâzanie între părinţi şi-i dezorientează pe copiii românilor este localnic, român de naţionalitate şi, ironia sorţii!, a reuşit să primească paşaport românesc. Astfel, datorită favorului câştigat ca cetăţean român, el călătoreşte liber prin spaţiul Uniunii Europene, iar pe consăteni îi învaţă să se înstrăineze de limbă şi de neam.

Revenind la întrebarea dacă nu există nici o pedeapsă pentru asemenea „binefăcători”, mă întreb şi eu cu nedumerire: „De ce oamenii îi ascultă şi le urmează sfaturile, când văd că aceştia umblă cu două feţe, n-au nici un Dumnezeu, fiind în stare să-şi vândă şi propria mamă pentru câţiva arginţi?”. De fapt, de ce ne-ar mira ipocrizia unui negustor de meserie, pentru care sufletul este cea mai convertibilă marfă. Avem destule exemple de intelectuali rafinaţi, care, în România o făceau pe martirii, plângându-şi cu lacrimi de sânge propria soartă şi condiţia limbii române în şcolile din localităţile noastre româneşti, iar, după găzduirea frăţească (împărătească), reveniţi acasă, se schimbau repede la faţă, ba chiar, ca să nu se îndoiască autorităţile de servilismul şi devotamentul lor, s-au grăbit să deschidă clase ucrainene, răspândind printre români molima fricii pentru ziua de mâine a copiilor lor şi inoculându-le ideea că limba română n-are perspectivă în Ucraina. Timp de jumătate de secol, din 1940 până în anii ’90 cât au trăit sub regimul totalitar, românilor noştri nu le-a trecut prin cap să ceară învăţământ în limba rusă sau ucraineană pentru a le asigura un viitor luminos copiilor. Interesant, de ce ucraineana, dar nu italiana, engleza, limba turcă sau cea chineză le pot aduce o fericire mai mare? Doar totuna, după absolvirea şcolii sau a unei facultăţi, majoritatea tinerilor iau drumul străinătăţii, ca să-şi asigure existenţa.

Călătorind cu gândul prin cei 20 de ani de democraţie şi eliberare de sub regimul totalitar, nu putem să nu observăm că mulţi dintre conaţionali s-au învăţat cu abilitate să manevreze cu sentimentele naţionale, trăgând foloase din toate părţile. Teoria mielului blând a fost însuşită pe nota zece, fiind cu succes aplicată în practică. Bunăoară, descoperim cu stupefacţie că rezultatele referendumului desfăşurat cu ani în urmă în raionul Herţa, privind revenirea la denumirile istorice ale localităţilor, n-au fost legalizate, din care cauză Mihoreni a rămas Petraşivka, Mogoşeşti – Bairaki, etc. În raioanele Hliboca şi Storojineţ s-a revenit la denumirile istorice, conform voinţei populaţiei participante la plebiscit, iar herţenii, după cum se vede, s-au temut să ducă această cauză până la capăt. La fel s-a întâmplat şi cu unele şcoli, despre care credeam că poartă anumite nume de iluştri înaintaşi. În realitate, însă, a fost doar o amăgire pentru a potoli spiritele dornice de renaştere naţională. Acum, când trăim într-un permanent reflux, mai are importanţă cine şi cum ne-a tras pe sfoară?

Exemplu elocvent al multiplelor măşti, purtate, în dependenţă de împrejurări, de intelectuali cu posturi de răspundere, aserviţi puterii, ne oferă şi „peripeţiile” donaţiilor de carte din România. În multe cazuri, cărţile primite cu mare bucurie de directori de şcoli, ajung în sechestrul superiorilor din învăţământ direct din mâinile acestor directori. Astfel, se explică faptul că, oricâte donaţii s-ar face, în bibliotecile din şcolile noastre literatura în limba română rămâne mereu în minoritate.

Îmi dau bine seama că şi mulţi dintre cititorii noştri s-au confruntat, şi poate chiar au suferit din cauza conaţionalilor cu mai multe feţe. Aşteptăm ecourile dumneavoastră, căci tăcerea poate fi echivalentă cu complicitatea.

Maria TOACĂ