16 octombrie 2021
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

BUNII NOŞTRI VECINI – POLONEZII DIN BOIAN

7 februarie 2016 р. | Categorie: Noutăţi

De mult timp mă încerca gândul să scriu acest articol despre bunii noştri vecini – polonezii din Boian, dar l-am tot amânat, din motive mai mult sau mai puţin serioase. Am păţit întocmai cum se spune din bătrâni: „Lucrul lăsat de azi pe mâine tot aşa rămâne”. Aş vrea să încep aceste rânduri, mai întâi de toate, cu frumoase mulţumiri descendenţilor polonezilor ce-au prins rădăcini în satul nostru, care mi-au pus la dispoziţie informaţii despre străbunii lor, precum şi documente vechi, diverse fotografii. Cu acest articol, sper că voi completa încă o foaie albă din istoria baştinei mele. Trăim într-o perioadă, când în Europa problemele minorităţilor naţionale prezintă mare interes, sunt cercetate cu deosebită atenţie. Carta ONU, adoptată încă în anul 1945, consemnează ca obiectiv major promovarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi încurajarea respectării lor, indiferent de rasă, sex, limba vorbită, religie.

Repere istorice

Din documente vechi se ştie că atunci când Boianul se afla în proprietatea paharnicului Alexandru Neculce, satul era în exclusivitate românesc, adică populat doar de români. Acestea fiindu-ne cunoscute, apare întrebarea: „Când şi de unde au venit la noi evreii şi polonii?”. În rândurile ce urmează, voi încerca să dau răspuns (în măsura informaţiilor găsite) doar în privinţa polonezilor. Potrivit documentelor, cimitirul polonez există la Boian din anul 1887, astfel putem conchide că polonezii s-au stabilit la Boian înainte de acest an.

Marile puteri – imperiul Austro-Ungar, cel Rus şi cel Otoman luptau pentru acapararea de noi teritorii. Astfel, imperiile Austro-Ungar şi Rus au împărţit între ele teritoriul Poloniei. Iar în 1775, habsburgii au ocupat partea de nord a Moldovei, numită apoi Bucovina. Acest rapt s-a săvârşit cu acordul otomanilor şi ruşilor. Drept rezultat, şi satul nostru, Boian, a nimerit în teritoriul ocupat de austrieci, devenind târg de frontieră. Atât ruşii, cât şi austriecii căutau cu tot dinadinsul să distrugă populaţia autohtonă. Din cauza asupririi crunte, unii poloni se refugiau în România, unii s-au stabilit la Boian. Punctul lor de întâlnire şi înlesnire a refugiului era localul poştii din Boian. N-am reuşit să aflu numele şefului poştei din acea perioadă, însă bătrânii povesteau că lucrătorii acesteia îi ajutau pe poloni.

Cu trecerea timpului, prin anul 1910, în satul nostru trăiau deja 1.355 de polonezi. La noi au trăit următoarele familii: Lecinski, Janas, Zimba, Igherski, Ostapovici, Hireţsinski, Morozinski, Podgoreţki, Moroşkevici, Similowyci, Osman, Morozinska, Cervinski, Vidrai, Mihalişin, Lescinski, Grili, Dmetrowska, Malik, Somciuk, Scelbiţka, Rogus, Halin,, Rodoseak, Efimowici, Zaharasevici, Saranciuk, Iankovski, Sokol, Varnovici, Manjurik, Dutkowski, Adelzbergher, Duhem, Starcevschi, Vaichevici, Scrumeda, Sahran, Culin, Culiş, Alexandrovici, Guşul, Rosoi, Cosetiuc, Cazanisca, Ghering etc. La început, polonii aveau o casă unde se adunau să asculte cuvântul lui Dumnezeu. Pe locul acelei clădiri, la 8 iulie 1884, a început construcţia bisericii catolice. Construcţia a durat trei ani, la 12 iulie 1887, locaşul fiind sfinţit. În diverse perioade, serviciul divin a fost oficiat de preoţii catolici: Joseph Barbulinski, Jakiw Vinarschi, Victor Antoniuc, Alfons Kulipa ş.a. În primul război mondial, ruşii au vrut să folosească această biserică pentru exerciţii de tragere. Preotul catolic Iacob Ţmentarski a opus rezistenţă, din care cauză a fost deportat în Siberia, unde a şi decedat.

După cel de-al doilea război mondial, preotul catolic Bronislav Hobowski, în 1945, s-a repatriat în Polonia, ducând după sine o parte considerabilă de polonezi din Boian. Biserica a fost transformată în depozit de cărbune, apoi în sală sportivă. Odoarele bisericeşti şi minunata orgă au dispărut. Pe parcursul anilor 1948-1989, biserica a stat închisă. În casa parohială s-a aflat spitalul de sector, iar din 1972 – grădiniţa de copii. În anul 1989 au început lucrările de restaurare, la care au participat activ Albert Liseak cu fratele său, Ferdinand Cervinski, dar şi ceilalţi conaţionali ai lor au muncit cu sârg. Şi sătenii ortodocşi, în frunte cu parohul Bisericii Adormirea Maicii Domnului, preotul Boris Ţapu, au contribuit cu ajutoare băneşti. Din Polonia, de asemenea, a sosit ajutor. Cu puteri comune biserica a fost restaurată şi sfinţită – în iunie 1994. În timpul de faţă, aici slujeşte preotul catolic O. Martin Mirasi. În fiecare an, la 1 noiembrie, la cimitir sunt comemoraţi morţii, se sfinţesc mormintele şi capela, unde sunt înmormântaţi membrii familiei Ştefanovici – ultimii proprietari la Boian.

Comunitatea poloneză avea Casa polonă, numită „Cabinet de lectură şi ajutor frăţesc”. Casa, construită în anul 1922, din lemn, chirpici şi acoperită cu draniţă, avea patru încăperi. Aici polonezii organizau baluri pentru tineret, copiii ascultau lecţii de religie în limba maternă. Clădirea a fost naţionalizată de sovietici, transformată în sediu pentru cooperaţia de consum, iar mai târziu – vândută. Ca şi românii, unii polonezi plecau în America şi Canada, de unde reveneau acasă cu sume frumuşele, durându-şi gospodării arătoase. Nu puţini nu s-au mai întors la Boian. Alături de boinceni, ei au trăit şi zile bune, şi zile rele, îndurând foametea din 1946-1947, deportările şi alte nevoi.

Soarta urmaşilor

În prezent, în satul nostru au rămas doar câteva familii de polonezi, despre care voi povesti în continuare. Bunăoară, Maria Litviniuc mi-a povestit că, de la mama ei Adela Pastula, ştie că bunicul ei Ian Pastula a fost zidar. Bunica ei se numea tot Maria. Ei sunt veniţi din Clotsk. Au avut cinci copii – Valeria, Clara, Leopold, Adela şi Iosif, care a murit de tânăr. Leopold şi Valeria s-au repatriat în Polonia, iar bunică-sa Maria, cu Clara şi Adela, din anumite motive au rămas la Boian. Leopold a slujit în armata polonă şi a participat la evenimentele din Cehoslovacia, apoi, împreună cu soţia şi copiii s-au stabilit cu traiul în Varşovia. Valeria a avut doi copii (un fiu locuieşte în Timişoara, România). Adela a crescut patru copii – Nicolae, Ştefania, Maria (Tosea) şi Hilda. Surorile Tosea şi Hilda au făcut parte din ansamblul de dansuri populare, renumit la vremea sa departe de hotarele Boianului. Rămânând văduvă, Maria a educat doi copii harnici şi omenoşi. Fiica munceşte în străinătate, iar fiul face minuni din fer forjat – porţi, grilaje etc. Hilda cu soţul V. Basaraba au crescut o fiică demnă de laudă.

Soţii Adam şi Maria Dancicovska au avut cinci copii, din care unul a decedat. Ştefan a emigrat în Canada, Haitana – în România, iar Leopold şi Magdalena au rămas la Boian. Căsătorită cu Carol Şincura (a lucrat la căile ferate), Magdalena a născut doi copii – Leopold şi Bronislava. Fiică-sa e căsătorită cu Valeri Litviniuc, care a lucrat la fabrica de încălţăminte de cauciuc din Cernăuţi. Urmând exemplul părinţilor, ei le-au altoit celor doi copii ai lor dragostea de muncă cinstită. Fratele Bronislavei, Leopold, e căsătorit cu Zina Chitari din Nesvoia, care de mulţi ani lucrează ca învăţătoare la Gimnaziul din Hliniţa. Se bucură de stima elevilor şi sătenilor, soţii având grijă ca celor doi copii ai lor să nu le lipsească cei şapte ani de acasă. Sora Bronia şi fratele Leopold au moştenit de la părinţi o grădină mare, însă s-au găsit persoane lacome care s-au „împroprietărit” cu avutul lor. Pe terenul rămas ei şi-au durat gospodăriile şi trăiesc în bună înţelegere. Aş putea scrie multe lucruri frumoase despre aceste două familii, fiindcă am locuit pe aceeaşi uliţă, considerându-ne nu doar vecini, ci şi rude.

Cuplul Leopold şi Ştefania Ştelbiţchi (din familia Aizenberg) este cunoscut prin faptul că bărbatul a fost covali. Fratele său, Rudolf, trăia în România, la Ploieşti. Se ştie că era destul de înstărit, avea casa sa proprie, meseria de croitor asigurându-i bunăstarea. Pe Ştefania, la noi în sat, toţi o numeau Fănica. După absolvirea clasei a cincea la şcoala din Boian-centru, părinţii l-au trimis pe fiul lor Victor la unchiul din România. Însă sovieticii l-au prins şi l-au întors acasă. Timp de 40 de ani el a lucrat în kolhoz ca simplu căruţaş, iar soţia sa Maria – dereticătoare la sediul gospodăriei agricole, crescând cu drag trei fete. Au învins cu demnitate multe greutăţi, datorită caracterului optimist, glumeţ, al lui Victor. Rămânând văduv, el este îngrijit de o fiică şi nepoată.

Din copiii soţilor Franţ şi Maria Liseac mulţi s-au împrăştiat prin lumea mare: Nicolai (Colţiu) – în Austria, Anton – în Canada, Vladimir – în Polonia. Leopold, căsătorit cu Ana Boiciuc, a avut trei urmaşi – Maria, Albert şi Ferdinand, din care numai Maria cu soţul ei Gheorghe Cuciurean n-au avut copii. Albert, căsătorit cu Nadejda Prigor, au dat viaţă la trei moştenitori – Leopold, Albertina şi Franţ. Albertina, la rândul ei, împreună cu soţul Nicolae Harasâm au educat trei feciori – Nicolae, Augustin şi Gheorghe. Ferdinand Liseac al lui Leopold şi soţia sa Maria Griga au trei copii – Leopold, Ferdinand şi Ana. Aceştia au rămas orfani, deoarece părinţii au decedat de tineri. Pe Ana a susţinut-o mătuşa sa Albertina, până la căsătoria cu Andrei Gherman. Ana are un fiu – Mihai. După cum vedem, în această mare familie prevalează numele – Leopold, Franţ, Albert.

Familia Jolondkovski porneşte de la străbunii Josef Suzanschi şi Eleonora Suzanska, Josef şi Maria Jolondkovski. Ei au dat viaţă copiilor – Jan, Vladislav, Valeria şi Juzef (în Polonia), Eleonora, Ferdinand, Emilia, Olga şi încă trei decedaţi în fragedă copilărie. Din cohorta acestei familii numeroase, Ferdinand, Emilia şi Olga au lucrat în şcoala din Boian-centru. Emilia, bunăoară, a devenit învăţătoare la vârsta de 15 ani, deoarece după război era mare deficit de cadre pedagogice. Olga a predat limba rusă. Ea s-a căsătorit cu Dragoş Porojni, profesor de istorie. Copiii lor, Valeriu şi Ludmila, de asemenea, şi-au întemeiat familii frumoase. Ludmila (după soţ – Paţurkovski) a păşit pe urmele tatălui ei, devenind profesoară de istorie la ŞM Boian-centru. După cum vedem, familia de polonezi Jolondcovschi s-a înrudit cu diferite naţionalităţi – români, ucraineni, evrei. Toţi au trăit şi convieţuiesc în armonie, fiindcă dragostea n-are naţionalitate.

Cunoscută la Boian este şi familia Viughin, originară din Cehia. Victor a slujit în armata austriacă. Vladimir s-a căsătorit cu Iulia Mihalişin, au crescut trei copii – Valentina (soră medicală), Stanislav (veterinar) şi Nicolai (profesor de muzică, a lucrat la ŞM din Boian-centru şi la Gimnaziul din Hliniţa). Toţi au familii, copii şi nepoţi. La Boian mai trăiesc descendenţi ai familiilor Iablonski, Cervinski, Semciuc, Babiuc ş.a.

Interesante sunt obiceiurile polonezilor de la noi. Botezul şi cununia se înfăptuiesc la biserică, în timpul slujbei. Copiii primesc prima împărtăşanie la vârsta de 9-10 ani, fetiţele îmbrăcând rochii albe. O tradiţie frumoasă aveau polonezii de Crăciun. Copiii meştereau macheta unei bisericuţe, în interiorul căreia era improvizată ieslea în care s-a născut Iisus, se vedea cerul cu îngeri şi steluţe şi ardea o lumânare. Copiii polonezilor colindau cu bisericuţa pe la creştinii ortodocşi, iar ai românilor umblau cu steaua. În zilele noastre a dispărut această frumoasă tradiţie. Cei mari se adună şi colindă pe la cunoscuţi.

La Sfintele Paşti, polonezii mergeau la sfinţit cu un coşuleţ în care puneau pasca, ouă şi mezeluri. Ei găteau bucate din varză dulce sau acră cu carne. Din dulciuri preferau diferite copturi, torte. Fiind meşteri buni (zidari, fierari, tâmplari), vecinii noştri polonezi au contribuit, alături de români, la prosperarea vetrei noastre străbune.

Mulţumind celor care mi-au furnizat informaţiile corespunzătoare – Maria şi Bronislava Litviniuc, Ludmila Paţurkovska, Tatiana Hudeakovska, Nicolai Viughin, Albertina Harasâm, Mihai Şcelbiţchi – aş fi bucuroasă dacă se va găsi cineva să completeze cele scrise de mine în acest articol. Totodată, nu pot să nu-mi exprim şi durerea provocată de situaţia în care s-au pomenit românii din ţinut, deveniţi minoritate la ei acasă. Deşi trăim într-un stat democratic şi suntem foarte loiali, primitori, cu părere de rău, nu pot spune că noi, românii ne bucurăm de toate drepturile garantate de legislaţia ucraineană, mai ales în privinţa învăţământului în limba maternă.

Eleonora BIZOVI, corespondentă netitulară