NU STĂ-N LOC, CA SĂ NU-I STEA NOROCUL (II)

Elena s-a trezit pe lume pe un cuptor mare, unde se înghesuiau încă trei copii sub aripa bunicii. Încă de atunci a înţeles că oamenii buni îşi găsesc loc şi se împacă şi în cotlonul unui bordei, iar cei răi nu încap nici în palate. Fraţii Antonescu şi-au împărţit fără multă vorbă vechea casă: într-o cameră îşi ducea traiul fratele cel mai mare, Gheorghe, cu nevasta şi doi micuţi, în alta s-au adăpostit Ion cu soţia, soacra şi patru copilaşi. Prima a reuşit să-şi ridice o casă nouă familia lui Gheorghe, ajutată de fratele său. Iar prin 1964, când Elena a mers la şcoală, şi părinţii ei, cu eforturi de rândunică, îşi terminaseră cuibul lor.

S-a învăţat să alunge tristeţea

„Când mi-i greu, mă gândesc că numaidecât voi trece şi peste acest necaz, că, dacă nu azi, apoi mâine va veni neapărat ceva bun în viaţa mea. Când mi-i bine, mulţumesc lui Dumnezeu, pregătindu-mă pentru dunga întunecată. Am învăţat de la părinţi că nu se poate să fie numai zile cu soare şi sărbătoare în suflet. De prea mult bine omul uită ce înseamnă fericirea, nu-i în stare să preţuiască micile bucurii”.

Cu o astfel de filozofie optimistă, Elena Firman-Antonescu se bucură de viaţă, convinsă că lucrurile bune ni se întâmplă atunci când gândim la bine, făcându-ne singuri raiul în suflet şi în casă. De aceea, deşi recunoaşte critic că nu-i mare cântăreaţă, s-a ataşat de corul „Dragoş Vodă”, trăind astfel măcar o zi pe săptămână în paradisul cântecului. De se întâmplă în vreo duminică să se reţină dimineaţa acasă, fiul şi nepoatele o întreabă cu mirare ce s-a întâmplat.

Nu se supără prea tare la rău, nu se bucură prea mult la bine… Femeii îi stă bine să fie veselă, fericită… Deşi se spune că femeia e frumoasă în orice stare: şi când plânge, şi când e tristă, lumea din jurul ei devine posomorâtă, se urâţeşte atunci când o soţie, o mamă este nefericită. Elena s-a învăţat să alunge tristeţea, să-şi creeze un anturaj de confort sufletesc, în care-i place să trăiască, având ca exemplu viaţa tatei şi a mamei. Deşi părinţii i-au fost aruncaţi din fragedă tinereţe în vâltorile răului, ei au suportat cu demnitatea specifică ţăranului român de odinioară foamete şi boli, nu s-au lăsat pradă infernului întâmplărilor nefericite, nu s-au pierdut în negura nemulţumirilor, n-au păstrat ură în suflet sau teama pentru ziua de mâine.

De fapt, primele lecţii de viaţă matură le-a luat mai întâi la şcoala bunicii Veronica. Părinţii munceau la ferma de vite, plecau cu noaptea-n cap de acasă. Elena încă nu rostea bine cuvintele când alegea trandafiri roşii în urzeală la războiul de ţesut, aidoma celor vii din grădiniţa de flori. Nici vara, nici iarna bătrâna nu avea clipe de odihnă. Toate fetele de măritat făceau coadă la războiul ei de ţesut pentru un covor, numit „Bucovina”, nelipsit în zestrea mireselor de la Mahala. Cât îşi îndrepta spinarea de la vătale, bunica le cocea nepoţilor pâine şi franzeluţe cu mac. Copiii se prăpădeau de râs, când o vedeau cu cociorva în mână şi nasul mânjit de funingine. Dar numai pentru o clipă li se părea c-o au în faţă pe baba-cloanţa din poveste, căci bunica lor era cea mai bună şi mai frumoasă de pe pământ. Bătrânii care o ţin minte spun că Elena îi seamănă la caracter. „Din păcate, nu şi la faţă”, ofta a pagubă nepoata în tinereţe. Acum, ajunsă la vârsta înţelegerii că mândreţea din interior îl împodobeşte pe om mai mult decât frumuseţea exterioară, rosteşte resemnată aceste cuvinte.

De fapt, nu s-a simţit nicicând stânjenită, neavând timp să sufere din cauză că Dumnezeu n-a înzestrat-o şi la chip cu trăsăturile bunicii Veronica. Întotdeauna o mâna înainte un foc din interior, parcă îi ardea pământul sub picioare. Tatăl ei o sfătuia să înveţe de croitoreasă, ca să poată lucra iarna la călduţ în casă, ori de zootehnician, căci ferma era aproape şi nu s-ar fi ostenit la drum lung până la serviciu. Dar Elena şi-a ales o specialitate mai puţin obişnuită pentru o femeie – a mers la Institutul agricol din Kameneţ Podilskyi să ajungă agronom. Deoarece a fost recomandată la studii din partea gospodăriei agricole locale, a trebuit să se întoarcă în satul natal, deşi la Rarancea i se propunea postul de agronom-şef. La Mahala a lucrat câţiva ani conform specialităţii, apoi – ca secretar al organizaţiei comsomoliste, fapt de care nu-i este ruşine astăzi. În sat era mult tineret, organiza concerte, serate, şezători, întâlniri cu „afganii” în atmosfera intimă a melodiilor la chitară, ducea o viaţă neobişnuit de interesantă. Are diplome de la Prezidiul Sovietului Suprem al Ucrainei, despre care nu poate uita, căci, datorită lor, primeşte un adaos de 20% la pensie.

Ştiind că-i o fiinţă religioasă, că s-a închinat la multe mănăstiri şi umblă în fiecare duminică la biserică, am întrebat-o cum se împăca în sufletul ei activitatea comsomolistă cu credinţa în Dumnezeu.

– Ca şi la alţi copii, crescuţi cu frică de Dumnezeu, dar educaţi la şcoala sovietică. Judecând după morala timpurilor noastre s-ar putea crede că eram cu două feţe – acasă ne închinam la icoane, la serviciu – lui Lenin. Însă, nu pot spune că atunci totul a fost rău, iar acum totul e bine. Omul ori are, ori nu are credinţă, şi asta nu depinde de profesie, de condiţii, regimul sau societatea în care trăieşte.

N-am motiv să-i pun la îndoială sinceritatea, înţelegând că e o fiinţă care nu ascunde adevărul şi din alte crâmpeie din viaţa ei. Mi-a mărturisit că prin anii 90, când şi ea, şi soţul (candidat în ştiinţe tehnice) au rămas fără de serviciu, s-a „specializat” în ale comerţului. A stat câţiva ani la piaţa Kalynivka, târguind cu băsmale, dintre cele întrebate de bunicuţele de la ţară.

–Nu aveam mare învârteală, dar tot câştigam ceva, căci dacă nu-mi picura vreun venit, nu stăteam acolo. Nu le cred pe nevestele care se plâng că umblă încolo şi încoace, la România, dar nu le iese nici un câştig. Dacă nu-ţi cade nimic, mergi o dată-de două ori, iar a treia oară n-ai nici bani de drum. Oricum, cu doi studenţi în casă şi bărbatul şomer, trebuia să mă descurc. Am târguit trei ani cu băsmăluţe (le cumpăram de la cei ce le aduceau angro din Arabia Saudită), până au terminat cei doi fii institutul şi s-au aranjat la serviciu.

Scăpând puţin de nevoi, Elena a abandonat locul la piaţă, având norocul să-şi găsească un serviciu potrivit neastâmpărului ei. Se împlinesc deja zece ani de când lucrează ca specialist pentru problemele sociale la Consiliul sătesc Mahala, bucuroasă de şansa de a-şi manifesta calităţile bune , regăsindu-se la locul ei. Are grijă de consătenii rămaşi fără sprijin la bătrâneţe, de cei care necesită susţinere, împărtăşind totodată şi o părere deosebită despre asistenţa socială acordată de stat:

–Mulţi cred că la Mahala nu există nevoia de a ajuta pe cineva, că toată lumea e bogată. Când mă duc la şefii din raion cu vreo rugăminte, ei râd de mine. Chipurile, au venit cu cerutul „săracii” din Mahala. Mai trimit şi câte o comisie pe la casele celor pentru care solicit ajutorul. Dacă găsesc ordine în gospodărie şi văd că oamenii au casă mare, îmi cer mie socoteală. Dar ce să facă săteanul rămas fără surse de existenţă, să desfacă un perete şi să vândă câte o cărămidă, ca să-şi hrănească şi îmbrace copiii? Reiese că numai cei leneşi, beţivi, numai cei care trăiesc în gunoaie şi murdărie trebuie ajutaţi de stat… Fiecăruia ceva nu-i ajunge – unuia de pâine, altuia de bomboane… Îmi amintesc cum odată a venit plângând fiul meu cel mai mic de la şcoală. Tot anul s-a străduit să fie primul la învăţătură ca să meargă pe gratis în tabăra de vară. Dar nu i-a fost dat să-şi scutească părinţii de cheltuieli, căci „norocul” a căzut pe unul leneş, dintr-o familie mai săracă.

Se întâmplă ca oameni cu o stare bună să nimerească la nevoie, necesitând alocaţii de la stat. Doar nu e vorba de pomană, aşa cum ni se face milă de cei ce stau cu mâna întinsă în stradă sau prin cimitire. Nici pe lângă aceştia Elena nu poate trece indiferentă, cu toate că înţelege destul de bine: mulţi şi-au făcut din cerşit o meserie. Însă, ca orice bun creştin, înainte de a intra în biserică (aşa a învăţat de la bătrâni că pomana se dă înainte nu după ce ieşi din sfântul lăcaş) le pune ceva în cutia milei, chiar de-şi dă seama că poate are mai puţin în buzunar decât milogul din faţă. Ştie că rugăciunea fără de milostenie n-are rost şi că n-o să-şi ierte, nu se va simţi bine toată ziua făcându-se că nu vede mâna întinsă. Nu uită că părinţilor ei n-a avut cine să le dea o fărâmă de pâine când răbdau foame în Siberia şi la Onega, potolindu-şi astfel durerea provocată de chinurile lor.

Maria TOACĂ

În imagini: Elena Firman în portul cel mai drag; cu prietenele din corul „Dragoş Vodă”, la Ziua or. Târgovişte, România; aşa se găteau odinioară de sărbători fetele din Mahala.