Cât a fost printre noi nu i-am adus elogii, nu l-am înduioşat cu laude şi vorbe măgulitoare. Nu că n-ar fi meritat sau n-au existat asemenea ocazii, ca, bunăoară, cea de-a 75-a aniversare, sărbătorită, acum două zile, cu deosebită căldură sufletească la redacţia „Zorilor Bucovinei”. Însă Gheorghe Mihalcean, şi până a ajunge redactor-şef, întotdeauna s-a aflat în funcţii responsabile, cu statut de superior la ziarul nostru. Noi, subalternii, eram acei care aşteptam laudele şi aprecierile sale, critica, respingerea sau propunerile de a modifica unele articole luându-le în răspăr, socotindu-le nedrepte ori chiar ofensatoare. În realitate, adjunctul, iar mai apoi redactorul-şef dorea doar să ne protejeze de neplăceri mărunte şi năpăstuiri mai grave numai de el intuite. Acum ne dăm bine seama ce se ascundea sub recomandări de tipul „poate schimbi…”, „poate scoţi mata pasajul cutare ori cutare…” şi demult l-am iertat (aşa cum ne ierta şi el toate greşelile şi reproşurile necugetate) pentru că, după cum ni se părea, eronat desigur, eram impuşi să tăiem în carne vie, să renunţăm tocmai la ce consideram mai important. În schimb, datorită vigilenţei dumnealui, nu ne-am tăiat craca de sub picioare, învăţând că în unele momente trebuie să scrâşneşti din dinţi, să cedezi câte puţin pentru a nu pierde totul.
Datorită experienţei amare şi propriilor
dezamăgiri, a manevrat cu dibăcie prin valurile tulburi ale incertitudinii
politice din acea perioadă când era greu să ghiceşti din care parte bate vântul,
reuşind să protejeze colectivul şi ziarul, numai pe sine n-a fost în stare să
se apere de bădărănia unor cinovnici. Invocând acel moment sinistru, Nicolae
Toma, redactorul-şef al „Zorilor Bucovinei”, discipolul lui Gheorghe Mihalcean,
a subtilizat că moartea premergătorului său a survenit degrabă după audienţa la
un cinovnic de
Avându-le alături pe dna Mărgărita, soţia regretatului dispărut, pe cele două fiice – Inna şi Aliona, ginerele Valeriu şi nepoatele sale, ca să nu le aprofundeze durerea, dl Nicolae Toma a stăruit să evite momentele triste din derularea de mai departe a evocărilor. S-a oprit cu delicateţe doar la episoadele care îi reliefează calităţile de om de creaţie, erudiţia excelentă, abilitatea de conducător, astfel readucându-l pe jubiliarul de astăzi în lumina preţuirii urmaşilor şi a dragostei nemărturisite în timpul vieţii sale. Printre virtuţile marcate de gravitate şi seriozitate, a amintit şi de una ce-i trăda ascunsa natură umoristică, unica vorbă necenzurată a celui de-al treilea redactor-şef al „Zorilor Bucovinei”, atunci când ne arăta semne de prietenie sau vroia să ne închidă gura fiind: „Taci păcătosule!”.
Toţi ne-am
încărcat de „păcate” şi i-am fi meritat faimoasa replică în preajma zilei sale
de naştere, când s-ar fi bucurat, în sânul familiei dragi (neîndoielnic, şi în
mijlocul nostru) de cel de-al 75-lea Prier. Într-un democratism lingvistic,
„decretat” de la începutul întâlnirii de Nicolae Toma, prietenii, bunii
cunoscuţi, colegii de slujire cuvântului românesc au scos din sertarele inimii
cele mai frumoase amintiri, înşirându-le ca pe scumpe mărgăritare, sincer, fără
cenzurări interioare. Mihai Huţcal, a respins din start „teza” că boincenii,
care, într-un timp, formau o parte ponderabilă în cadrul colectivului, s-ar fi
bucurat de mai multe favoruri: „Deşi simţeam un sprijin deosebit din partea
şefului, ca deopotrivă toţi colaboratorii, noi, cei dintr-un sat cu el, îi eram
mai apropiaţi la greu, căci putea conta pe noi în clipele dificile. L-am
cunoscut încă din anii de şcoală. A venit la Şcoala Medie din centrul Boianului
după opt clase făcute
Cazul cu dispariţia stranie a tatălui său l-a marcat pe viaţă, dându-i imbold să se confrunte permanent cu destinul, să lupte pentru a se ridica deasupra statutului social sortit unui fiu de duşman al poporului. Astfel se explică faptul că îi susţinea pe ziariştii care scriau despre suferinţele românilor din exil într-o perioadă când aceste subiecte nu aveau lumină verde de la putere, precum aproba tacit şi alte teme indezirabile.
Cât a suferit de mic, ştie mai bine decât alţii
dna Eleonora Bizovi, care îl cunoaşte din copilărie şi foarte rar l-a văzut
vesel sau zâmbind. Dar era nedespărţit de carte, împrumuta din biblioteca
personală a soţilor Bizovi literatură care în acei ani se citea cu frica în sân:
„După
ce a absolvit zece clase, maică-sa a intrat cu unicul ei copil de mână la noi
în casă, interesându-se de soţul meu Vasile (i-a fost profesor de română) ce să
facă mai departe. Intuia sărmana femeie că „păcatul” tatălui a pus blestemul
piedicilor spre un viitor strălucit, aşa cum merita fiul ei. Capacităţile
intelectuale dublate de instruirea primită la Şcoala din Boian din acea
perioadă l-au ajutat să intre
De
Simion Gociu se mândreşte că, probabil, e unicul dintre „zorişti”, căruia Gheorghe Mihalcean i-a fost concomitent şi coleg, şi profesor universitar: „Prin 1968, student fiind, lucram pe jumătate de salariu la „Zorile Bucovinei”. La facultate dl Mihalcean ne-a predat lingvistica generală. Citea lecţiile cu mult suflet, aşa cum îşi îndeplinea şi alte obligaţii. Când mă revoltam că-mi face obiecţii, mă potolea părinteşte că e mai bine să mă critice el decât alţii”.
Incredibil, de unde un copil de la ţară, crescut în anii grei de după război de o mamă văduvă, a deprins maniere de cea mai înaltă marcă, etalând nobleţe şi aristocratism mai rar întâlnit chiar în mediul unor tineri educaţi de părinţi înstăriţi, cu şcoli înalte. Răspunsul nu trebuie căutat departe, bunătatea sufletească, educaţia aleasă primind-o de la acea măicuţă evlavioasă, lovită de nedreptăţi, dar care-şi purta cu demnitate catrinţa, cămaşa naţională, credinţa ei fiind implantată în universul lăuntric al fiului. Când ne întâlneam zilnic parcă nu observam, nu acordam atenţie aleselor sale calităţi omeneşti, rafinamentului sufletesc. Era ceva firesc, nu ne trecea prin gând să-i luăm în seamă virtuţile, acum ele revenind proeminent în memorie, vibrând, mai ales, în inimile celor care i-au fost aproape ani îndelungaţi. Cea mai mare vechime de prietenie, probabil, o are Vasile Grigoraş, care a recunoscut că i s-a aşternut mai multă tristă plictiseală peste anii vieţii, de când nu mai este Gheorghe Mihalcean: „Am fost foarte apropiaţi, în timpul studenţiei am trăit patru ani în aceeaşi cameră la cămin. Apoi am închiriat împreună o cameră, am mâncat dintr-o farfurie, când lucram la ziarul raional Noua Suliţă. Ne era vesel împreună, deşi mulţi îl ştiau cam tăcut, cu prietenii devenea alt om”. Din aceeaşi pâine s-au hrănit în anii cât dl Vasile Grigoraş a lucrat la „Zorile Bucovinei”, prietenia lor continuând şi după plecarea dumnealui la redacţia în limba română a radioului regional.
Omenia, bunătatea, erudiţia, liniştea şi seninătatea ce le emana, au fost puse în evidenţă şi de colegi mai puţin apropiaţi – poetul Ilie T. Zegrea, Vasile Carlaşciuc, Vasile Bâcu – toţi menţionând că se străduia să facă numai bine şi să nu supere pe nimeni. Evocând anii săi de muncă la redacţie, marcaţi de multe impuse compromisuri, Gheorghe Gorda a accentuat că-i place şi citeşte cu mai mult interes „Zorile Bucovinei” de astăzi, rostind şi un „Bravo!” pentru micul, combativul colectiv.
Cititoarea noastră dintotdeauna Olga Olar nu uită
cum şeful Gheorghe Mihalcean corecta gafele unor subalterni şi roşea pentru
neglijenţa altora. Gheorghe Isac a observat că „ nu l-a auzit vreodată să ridice
vocea, să înjure, era atât de educat, încât părea că-i născut într-o familie de
nobili”. Nu în zadar, Vera Pelehataia, care din anul 1980 şi până acum
e nedespărţită de „Zorile Bucovinei”, îşi căuta „dreptatea”,
Ion Creţu, recunoaşte că „ deşi n-au fost prieteni
la cataramă”, îi leagă o întâlnire de
Din evocările noastre, dna Denisa Gabor,
viceconsulul României
Se spune că deşertăciuni sunt toate cele omeneşti, care nu rămân după moarte şi că pomenirea răposaţilor trebuie făcută cu bucurie, căci e mai trist şi mai dureros atunci când nu avem pe cine sau, şi mai rău, ce pomeni. În inimile noastre Gheorghe Mihalcean n-a lăsat goluri, ci doar lucruri de care ne amintim cu bucurie. Însă, în familie, în casa şi sufletele soţiei, fiicelor, ginerelui Valeriu durerea nu se stinge. Frumoasa şi bogata masa de pomenire adusă de familie la redacţie, în a doua (de multe ori prima) casă a scumpului lor dispărut, a fost un semn că şi o părticică din inimile lor aparţine „Zorilor Bucovinei”.
***
Ne-a părăsit regretatul Gheorghe Mihalcean într-o perioadă relativ bună pentru ziar, dacă o comparăm cu situaţia de astăzi. Am moştenit de la el povara dragostei pentru comoara limbii materne şi ziarul care menţine spiritul românesc. Deşi suntem strâmtoraţi material, respirăm mai liber decât în perioada conducerii sale şi ne considerăm fericiţi că nici un cinovnic n-o să ne bată cu pumnul în masă, dându-ne ordine jignitoare sau lovind în demnitatea noastră, dureros până la moarte.