GHEORGHE MIHALCEAN – ÎN ALINTUL IUBIRII NOASTRE

25 aprilie 2013 р. | Categorie: Zorile Bucovinei

 Cât a fost printre noi nu i-am adus elogii, nu l-am înduioşat cu laude şi vorbe măgulitoare. Nu că n-ar fi meritat sau n-au existat asemenea ocazii, ca, bunăoară, cea de-a 75-a aniversare, sărbătorită, acum două zile, cu deosebită căldură sufletească la redacţia „Zorilor Bucovinei”. Însă Gheorghe Mihalcean, şi până a ajunge redactor-şef, întotdeauna s-a aflat în funcţii responsabile, cu statut de superior la ziarul nostru. Noi, subalternii, eram acei care aşteptam laudele şi aprecierile sale, critica, respingerea sau propunerile de a modifica unele articole luându-le în răspăr, socotindu-le nedrepte ori chiar ofensatoare. În realitate, adjunctul, iar mai apoi redactorul-şef dorea doar să ne protejeze de neplăceri mărunte şi năpăstuiri mai grave numai de el intuite. Acum ne dăm bine seama ce se ascundea sub recomandări de tipul „poate schimbi…”, „poate scoţi mata pasajul cutare ori cutare…” şi demult l-am iertat (aşa cum ne ierta şi el toate greşelile şi reproşurile necugetate) pentru că, după cum ni se părea, eronat desigur, eram impuşi să tăiem în carne vie, să renunţăm tocmai la ce consideram mai important. În schimb, datorită vigilenţei dumnealui, nu ne-am tăiat craca de sub picioare, învăţând că în unele momente trebuie să scrâşneşti din dinţi, să cedezi câte puţin pentru a nu pierde totul.

Datorită experienţei amare şi propriilor dezamăgiri, a manevrat cu dibăcie prin valurile tulburi ale incertitudinii politice din acea perioadă când era greu să ghiceşti din care parte bate vântul, reuşind să protejeze colectivul şi ziarul, numai pe sine n-a fost în stare să se apere de bădărănia unor cinovnici. Invocând acel moment sinistru, Nicolae Toma, redactorul-şef al „Zorilor Bucovinei”, discipolul lui Gheorghe Mihalcean, a subtilizat că moartea premergătorului său a survenit degrabă după audienţa la un cinovnic de la Administraţia Regională de Stat, care l-a ameninţat că „de mâine n-o să mai semnezi ziarul!”. În aceeaşi zi ambulanţa salvării l-a luat de la redacţie şi a fost internat la spital, pentru prima dată lipsind de la serviciu. Dar noi credeam că e de cremene, că nimic nu-l doare… De aceea, vestea că inima a încetat să-i bată într-o zi de duminică, după ce trecuse, cum obişnuia în zilele de odihnă, pe la redacţie, ne-a căzut ca un trăsnet din senin, lăsându-ne încă mult timp cu senzaţia că nu ne-am trezit dintr-un vis urât.

Avându-le alături pe dna Mărgărita, soţia regretatului dispărut, pe cele două fiice – Inna şi Aliona, ginerele Valeriu şi nepoatele sale, ca să nu le aprofundeze durerea, dl Nicolae Toma a stăruit să evite momentele triste din derularea de mai departe a evocărilor. S-a oprit cu delicateţe doar la episoadele care îi reliefează calităţile de om de creaţie, erudiţia excelentă, abilitatea de conducător, astfel readucându-l pe jubiliarul de astăzi în lumina preţuirii urmaşilor şi a dragostei nemărturisite în timpul vieţii sale. Printre virtuţile marcate de gravitate şi seriozitate, a amintit şi de una ce-i trăda ascunsa natură umoristică, unica vorbă necenzurată a celui de-al treilea redactor-şef al „Zorilor Bucovinei”, atunci când ne arăta semne de prietenie sau vroia să ne închidă gura fiind: „Taci păcătosule!”.

 Părea că s-a născut cu cartea-n mână

Toţi ne-am încărcat de „păcate” şi i-am fi meritat faimoasa replică în preajma zilei sale de naştere, când s-ar fi bucurat, în sânul familiei dragi (neîndoielnic, şi în mijlocul nostru) de cel de-al 75-lea Prier. Într-un democratism lingvistic, „decretat” de la începutul întâlnirii de Nicolae Toma, prietenii, bunii cunoscuţi, colegii de slujire cuvântului românesc au scos din sertarele inimii cele mai frumoase amintiri, înşirându-le ca pe scumpe mărgăritare, sincer, fără cenzurări interioare. Mihai Huţcal, a respins din start „teza” că boincenii, care, într-un timp, formau o parte ponderabilă în cadrul colectivului, s-ar fi bucurat de mai multe favoruri: „Deşi simţeam un sprijin deosebit din partea şefului, ca deopotrivă toţi colaboratorii, noi, cei dintr-un sat cu el, îi eram mai apropiaţi la greu, căci putea conta pe noi în clipele dificile. L-am cunoscut încă din anii de şcoală. A venit la Şcoala Medie din centrul Boianului după opt clase făcute la Hliniţa. Se deosebea radical de ceilalţi elevi – prin comportament, atitudinea faţă de colegi şi de carte. Ştia atât de multe, încât aveam impresia că, de la sânul mamei, a stat cu cartea în mână. Copiilor de ţărani din acele timpuri, dacă aveau aptitudini deosebite, li se deschideau perspective frumoase. După absolvirea facultăţii, Gheorghe Mihalcean urma să-şi continue studiile, să susţină examene la doctorantură. Însă biografia îi era „stricată” din cauza tatălui său, arestat fără vină şi exterminat în închisorile staliniste”.

Cazul cu dispariţia stranie a tatălui său l-a marcat pe viaţă, dându-i imbold să se confrunte permanent cu destinul, să lupte pentru a se ridica deasupra statutului social sortit unui fiu de duşman al poporului. Astfel se explică faptul că îi susţinea pe ziariştii care scriau despre suferinţele românilor din exil într-o perioadă când aceste subiecte nu aveau lumină verde de la putere, precum aproba tacit şi alte teme indezirabile.

Cât a suferit de mic, ştie mai bine decât alţii dna Eleonora Bizovi, care îl cunoaşte din copilărie şi foarte rar l-a văzut vesel sau zâmbind. Dar era nedespărţit de carte, împrumuta din biblioteca personală a soţilor Bizovi literatură care în acei ani se citea cu frica în sân: „După ce a absolvit zece clase, maică-sa a intrat cu unicul ei copil de mână la noi în casă, interesându-se de soţul meu Vasile (i-a fost profesor de română) ce să facă mai departe. Intuia sărmana femeie că „păcatul” tatălui a pus blestemul piedicilor spre un viitor strălucit, aşa cum merita fiul ei. Capacităţile intelectuale dublate de instruirea primită la Şcoala din Boian din acea perioadă l-au ajutat să intre la Universitatea din Cernăuţi, în pofida petei negre din biografie. Dar mai departe, în ştiinţă, nu i-a fost hărăzit să răzbată, câştigând astfel gazetăria şi ziarul „Zorile Bucovinei”, căruia îi mulţumesc pentru invitaţia la această emoţionantă întâlnire”.

De la Tereblecea, cu florile amintirii în suflet şi lacrimi lirice picurate în rânduri rimate, a sosit dna Eugenia Balan-Ciocoboc, colega de facultate a regretatului comemorat: „Era foarte serios încă din anii studenţiei, îndeplinea riguros obligaţiile de staroste al grupei. Noi îl numeam „înţeleptul Mihalcean”. Doamne fereşte, dacă nu ne îndeplineam datoriile, însă nu ne refuza ajutorul. Mai ales mă înţelegea şi mă susţinea pe mine la greu, ambii fiind copii necăjiţi, orfani de tată”.

Simion Gociu se mândreşte că, probabil, e unicul dintre „zorişti”, căruia Gheorghe Mihalcean i-a fost concomitent şi coleg, şi profesor universitar: „Prin 1968, student fiind, lucram pe jumătate de salariu la „Zorile Bucovinei”. La facultate dl Mihalcean ne-a predat lingvistica generală. Citea lecţiile cu mult suflet, aşa cum îşi îndeplinea şi alte obligaţii. Când mă revoltam că-mi face obiecţii, mă potolea părinteşte că e mai bine să mă critice el decât alţii”.

Fiu de ţăran, cu maniere aristocratice

Incredibil, de unde un copil de la ţară, crescut în anii grei de după război de o mamă văduvă, a deprins maniere de cea mai înaltă marcă, etalând nobleţe şi aristocratism mai rar întâlnit chiar în mediul unor tineri educaţi de părinţi înstăriţi, cu şcoli înalte. Răspunsul nu trebuie căutat departe, bunătatea sufletească, educaţia aleasă primind-o de la acea măicuţă evlavioasă, lovită de nedreptăţi, dar care-şi purta cu demnitate catrinţa, cămaşa naţională, credinţa ei fiind implantată în universul lăuntric al fiului. Când ne întâlneam zilnic parcă nu observam, nu acordam atenţie aleselor sale calităţi omeneşti, rafinamentului sufletesc. Era ceva firesc, nu ne trecea prin gând să-i luăm în seamă virtuţile, acum ele revenind proeminent în memorie, vibrând, mai ales, în inimile celor care i-au fost aproape ani îndelungaţi. Cea mai mare vechime de prietenie, probabil, o are Vasile Grigoraş, care a recunoscut că i s-a aşternut mai multă tristă plictiseală peste anii vieţii, de când nu mai este Gheorghe Mihalcean: „Am fost foarte apropiaţi, în timpul studenţiei am trăit patru ani în aceeaşi cameră la cămin. Apoi am închiriat împreună o cameră, am mâncat dintr-o farfurie, când lucram la ziarul raional Noua Suliţă. Ne era vesel împreună, deşi mulţi îl ştiau cam tăcut, cu prietenii devenea alt om”. Din aceeaşi pâine s-au hrănit în anii cât dl Vasile Grigoraş a lucrat la „Zorile Bucovinei”, prietenia lor continuând şi după plecarea dumnealui la redacţia în limba română a radioului regional.

Omenia, bunătatea, erudiţia, liniştea şi seninătatea ce le emana, au fost puse în evidenţă şi de colegi mai puţin apropiaţi – poetul Ilie T. Zegrea, Vasile Carlaşciuc, Vasile Bâcu – toţi menţionând că se străduia să facă numai bine şi să nu supere pe nimeni. Evocând anii săi de muncă la redacţie, marcaţi de multe impuse compromisuri, Gheorghe Gorda a accentuat că-i place şi citeşte cu mai mult interes „Zorile Bucovinei” de astăzi, rostind şi un „Bravo!” pentru micul, combativul colectiv.

Cititoarea noastră dintotdeauna Olga Olar nu uită cum şeful Gheorghe Mihalcean corecta gafele unor subalterni şi roşea pentru neglijenţa altora. Gheorghe Isac a observat că „ nu l-a auzit vreodată să ridice vocea, să înjure, era atât de educat, încât părea că-i născut într-o familie de nobili”. Nu în zadar, Vera Pelehataia, care din anul 1980 şi până acum e nedespărţită de „Zorile Bucovinei”, îşi căuta „dreptatea”, la Gheorghe Mihailovici. Îi era de ajuns să fie ascultată şi să audă că şeful „îi va pune la punct pe cei care au obijduit-o” – cu o vorbă sau o glumă… 

A trăit mai mult la redacţie decât acasă

Ion Creţu, recunoaşte că „ deşi n-au fost prieteni la cataramă”, îi leagă o întâlnire de la Noua Suliţă, încă înainte de a fi ajuns la „Zorile Bucovinei”. Pentru el fostul redactor-şef al „Zorilor” este omul care a trăit mai mult la redacţie decât acasă. Acelaşi lucrul îl confirmă şi scriitorul Vasile Tărâţeanu – numit cândva „microbul dezordinii” de la „Zorile Bucovinei”, şi fostul „ministru de finanţe”, cum o măguleam pe simpatica doamnă Nadejda Bejenar. De fapt, aşa ne-a rămas în memoria tuturor, căci dimineaţa îl găseam, şi seara îl lăsam la locul de muncă, citind materialele noastre cu stiloul în mână şi ţigara în gură. Model de competenţă, seriozitate, atitudine conştientă faţă de muncă a fost şi a rămas Gheorghe Mihalcean îndeosebi pentru generaţia mai „tânără” – Vasile Carlaşciuc, Tudor Andrieş, care a primit de la el botezul de traducător şi regretă că nu-l mai aude la telefon cu propunerea „N-ar fi rău să ne mai vedem”, Nicolae Hauca (botezul de maestru al fotografiei).

Din evocările noastre, dna Denisa Gabor, viceconsulul României la Cernăuţi, şi-a conturat chipul luminos al celui comemorat, simţind la fel de intens emoţiile aniversare ce nu i-a fost dat jubiliarului să le trăiască. Salutând iniţiativa ziarului, a menţionat că nu se poate construi nimic temeinic, dacă nu există preţuire şi respect pentru cei de mai înainte. Inspirat de această idee, dar avându-le şi pe cele rodite în gândurile sale, corespondentul nostru netitular, Gheorghe Melnic, a lansat propuneri demne de atenţie întru înveşnicirea memoriei regretatului redactor, învrednicit de titlul de Jurnalist Emerit al Ucrainei. În special, a optat pentru montarea unei plăci comemorative, cu chipurile celor trei redactori, pe clădirea unde se află sediul ziarului. De asemenea, a sugerat propuneri pentru cinstirea memoriei eruditului Gheorghe Mihalcean la baştina sa, satul Boian. Ideea cu montarea plăcii comemorative e un proiect mai vechi, iniţiat de redactorul-şef Nicolae Toma, mai nouă fiind decizia de a-i primi, post-mortem, pe Mircea Motrici şi Gheorghe Mihalcean ca membri ai Societăţii Jurnaliştilor Români Independenţi din regiunea Cernăuţi – ambii având asemănare graţie conştiinciozităţii şi devotamentului faţă de profesie.

Se spune că deşertăciuni sunt toate cele omeneşti, care nu rămân după moarte şi că pomenirea răposaţilor trebuie făcută cu bucurie, căci e mai trist şi mai dureros atunci când nu avem pe cine sau, şi mai rău, ce pomeni. În inimile noastre Gheorghe Mihalcean n-a lăsat goluri, ci doar lucruri de care ne amintim cu bucurie. Însă, în familie, în casa şi sufletele soţiei, fiicelor, ginerelui Valeriu durerea nu se stinge. Frumoasa şi bogata masa de pomenire adusă de familie la redacţie, în a doua (de multe ori prima) casă a scumpului lor dispărut, a fost un semn că şi o părticică din inimile lor aparţine „Zorilor Bucovinei”.

***

Ne-a părăsit regretatul Gheorghe Mihalcean într-o perioadă relativ bună pentru ziar, dacă o comparăm cu situaţia de astăzi. Am moştenit de la el povara dragostei pentru comoara limbii materne şi ziarul care menţine spiritul românesc. Deşi suntem strâmtoraţi material, respirăm mai liber decât în perioada conducerii sale şi ne considerăm fericiţi că nici un cinovnic n-o să ne bată cu pumnul în masă, dându-ne ordine jignitoare sau lovind în demnitatea noastră, dureros până la moarte.
Maria TOACĂ