18 august 2019
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

CERNĂUŢIUL DIN ZAREA APUSELOR IUBIRI

25 martie 2016 р. | Categorie: Noutăţi

„Oraşul nostru era frumos, însă atunci nu observam acest lucru. În toate ziarele şi în discuţii zilnice se critica murdăria, dezordinea, indiferenţa autorităţilor, întreruperea curentului electric (dacă se întâmpla o dată în decurs de-un an). Doamnele se revoltau dacă ultimul răcnet al modei întârzia să apară în vitrinele magazinului „Vartparonian şi Hlebnikian” de pe strada Domnească…”. Aceste rânduri au fost scrise demult, despre Cernăuţiul din perioada interbelică. Le-am decupat din cartea lui Vernon Kress „Prima mea viaţă (povestire neinventată)”, apărută în limba rusă. Cu permisiunea soţiei autorului, Irina Vecinaia (locuieşte la Moscova), volumul a fost reeditat, din iniţiativa primarului Mykola Fedoriuk, către jubileul de 600 de ani al oraşului la Editura „Zelena Bukovyna”. Bănuiesc că foarte puţini ştiu cine este acest Vernon Kress şi ce legătură are el cu străvechea urbe de pe malul Prutului. De fapt, „Vernon Kress” e pseudonimul literar al scriitorului Peter Demant, însă nici acest nume nu spune prea multe cernăuţenilor, sau poate chiar nimic.

Nu l-am cunoscut nici eu, până nu mi-a nimerit în mână romanul său autobiografic, din care o bună parte este consacrat perioadei cernăuţene. Mi l-a împrumutat pentru câteva zile o bună cunoscută, Ludmila Aigare, profesoară de engleză cu o vechime solidă de muncă la Universitatea „Y. Fedkovyci” şi o pasiune de nedescris pentru arta fotografică. Mai întâi, dna Ludmila s-a interesat dacă am auzit de acest scriitor şi evocările sale extraordinare despre Cernăuţi. Peste câteva zile m-a întrebat dacă am găsit cartea, apoi m-a sunat ca să mi-o dea. Până la mine, cartea, luată de dna Ludmila de la biblioteca „A. Dobreanski”, a „poposit” la încă vreo 13 prietene de-ale ei. Probabil, avea să treacă mai departe din mână în mână dacă n-o atenţiona bibliotecara că e timpul s-o înapoieze.

Astfel, datorită acestei femei neordinare am avut revelaţia Cernăuţiului din perioada românească, simţind farmecul oraşului de pe coline, prin vibraţia sufletului unui neromân. Dar până a trece la isprăvile de ultimă oră ale Ludmilei Aigare şi vernisajul ei consacrat lui Peter Demant, se cer câteva explicaţii referitor la acest scriitor-martir, de la moartea căruia la toamnă se vor împlini zece ani. Peter Demant a trăit o viaţă lungă. Născut în austriacul Innsbruck, în 1918, şi-a petrecut adolescenţa şi cei mai frumoşi ani ai tinereţii în Cernăuţiul românesc, considerându-l oraşul său natal. Întruchipa prin excelenţă duhul bucovinean: vorbea liber în cinci limbi – germana sa maternă, româna, italiana, franceza şi engleza. Până la cel de-al doilea război mondial a lucrat ca asistent la Muzeul care se afla în reşedinţa Arhiepiscopală. În 1940 s-a întors din Bucureşti, unde lucra ca traducător, la familia din Cernăuţi. Însă rudele reuşiseră să fugă de ocupaţia sovietică. În timp ce familia sa ducea un trai liniştit la Viena, Peter a fost deportat în Siberia, la Novosibirsk. În 1942 a fugit din lagărul de muncă silnică, rătăcind cinci luni prin taiga. A fost prins şi pus sub arest. La 12 septembrie 1946 a fost condamnat de tribunalul militar din Tomsk pentru propagandă antisovietică la zece ani de muncă silnică pe insula Kolîma, după care cinci ani n-a avut dreptul să se deplaseze liber prin ţară. La acel moment Peter împlinise 28 de ani. Buletinul de cetăţean sovietic l-a primit abia în 1955. După eliberare s-a aciuiat într-un orăşel de pe Kolîma – Iagodnoe. Optimist din fire, îşi câştiga existenţa cu cele mai negre munci, lucrând ca hamal. Din economiile sale modeste îşi satisfăcea dragostea de drumeţii, călătorind pe întinsurile imperiului sovietic, până când întâlnirea cu Irina, viitoarea soţie, i-a schimbat destinul. Căsătorindu-se, în 1978, a trecut cu traiul la Moscova. Soţia i-a pus condeiul în mână şi l-a îndemnat să-şi scrie memoriile. Fiind reabilitat în 1991, scriitorul a avut fericirea să viziteze locul naşterii din Austria şi să treacă (pe la finele anilor 80) şi prin natalul Cernăuţi. Înainte de moarte a mai vrut să facă o vizită în oraşul de pe coline, unde şi-a educat manierile, şi-a format cultura lăuntrică. Dar nu i-a fost dat să-şi împlinească visul.

Le-a lăsat, însă, cernăuţenilor, „Prima sa viaţa” – atât de romantică, marcată de profunde nostalgii şi durere pentru oraşul tinereţii sale. Ca rarităţi de muzeu îşi înşiră autorul amintirile, întâmplări din copilăria sa urbană, din timpurile când era ceva necuviincios ca bărbaţii să umble pe străzi cu capul descoperit (fără pălărie) sau, Doamne fereşte, să apară pe strada Domnească în haine de lucru. Ludmila Aigare este şi ea o figură ieşită din comun, mai ales prin felul de a-şi purta pălăriile şi alte accesorii ce-i atribuie o aură romantică. Este o părticică din duhul de odinioară a oraşului pe care îl iubeşte la nebunie, exprimându-şi dragostea prin ceea ce-i reuşeşte mai bine – fotografia.

Pornind pe urmele descrierilor din cartea lui Peter Demant, ea şi-a invitat prietenii, pe toţi cei pasionaţi de istoria şi minunile arhitectonice ale oraşului, la un vernisaj originar de instantanee fotografice, găzduit de galeria Sweet-Art a Nataliei Bogomaz, de pe lângă Societatea „Ştiinţa” de pe str. Steinbarg.

Imaginile, redate prin prisma emoţiilor, regretelor, dragostei faţă de Cernăuţiul lui Demant, ne introduc în atmosfera austriacă şi românească (interbelică), invitându-ne la o promenadă în căutarea eleganţei şi timpului pierdut. Ca un reproş adus indiferenţii, mi s-a părut imaginea Colinei Habsburgsh, unde se mai află casa în care şi-a petrecut scriitorul adolescenţa. Autoarea vernisajului a stăruit să bată alarma, clădirile şi monumentele din fiecare fotografie parcă ar striga: „Salvaţi-ne!”. Din alte fotografii dau glas legendele, faptul divers, drame şi tragedii, cum este cea a doctorului Haxone de pe Metzger Gasse, descrisă de P. Demant. Pas cu pas, treaptă cu treaptă, obiectivul fotografic a fixat locurile amintite de autor, îndeosebi cele de pe strada Domnească. Bunăoară, el descrie în detalii apetisante animaţia care începea ziua pe la ora 11. Clienţii nelipsiţi ai cafenelelor, dintre cei prea importanţi ca să se amestece cu mulţimea, urmăreau trecătorii prin geamurile localurilor. Mai ales din cafeneaua „Europa” se deschidea o privelişte ideală la stradă. La o masă rotundă de marmură stătea în orice vreme un bătrân frumos, cu barbă bifurcată, cu părul, abia atins de cărunteţe, tuns scurt, care bea întruna ceai. Era profesorul Lissner, în jurul căruia se aduna lumea bună. În casa vecină cu clădirea „Ursul de aur”, atrăgea clienţii un bufet-expres, unde era o minune de automat: aruncai o monedă şi îţi dădea o prăjitură sau cafea. Alături de vestita cafenea „Europa”, într-o casă mică la colţ se afla cofetăria Râpeanu, unde petreceau femeile măritate din societatea înaltă, făcând schimb de bârfeli la o îngheţată. Mai departe – magazine scumpe de stofe, blănuri, încălţăminte, haine gata, aduse de peste mări şi ţări. Însă elita nu cumpăra haine din magazine, căci se considera un prost gust să cumperi haine gata. Dacă cofetăria lui Râpeanu era loc de întâlnire pentru crema societăţii, cofetăria lui Grosu se bucura de cea mai mare popularitate. Acolo intrau de la birjari până la ofiţeri în grad de colonel. Nimănui nu-i păsa de etnia patronului, apărut la Cernăuţi după Marea Unire, nimeni nu-şi bătea capul dacă e român sau evreu românizat. Conta doar faptul că în cofetăria lui se serveau cele mai delicioase dulciuri orientale, la preţuri ridicol de mici. Peter Demant, adică Vernon Kress, îl prezintă ca pe un tip pitoresc: mic de statură, gras, mustecios, cu o chelie roşie, ochi mici de rac, nas cât un nasture. Vorbea româneşte cu accent bucureştean, cunoştea germana, idiş, turca şi spaniola. Deşi iarna vizitatorii cădeau des pe scările abrupte, nimeni nu făcea scandal, căci nicăieri în altă parte nu se vindeau bunătăţi mai delicioase şi mai ieftine.

Faima Cernăuţiului o răspândea în lume şi un mic atelier de pălării de pe stradela Kohanovski, evocat în cartea lui P. Demant. Era întotdeauna plin de cumpărători. Nu aveai unde slobozi un ac în încăperea strâmtă. Pe timpul Austriei veneau doamne de la Lviv, iar mai târziu – din Bucureşti, să cumpere pălării de la patronul evreu. El îşi trimitea pe cont propriu lucrătoarele la Paris să înveţe meseria, ţinea o vânzătoare româncă special pentru clientele din capitala ţării. Drept că preţurile erau fabuloase, însă doamnele cu pălării cumpărate la Cernăuţi nu se făceau de râs în capitalele modei înalte din Europa.

Îmi vine greu să mă opresc aici, având încă multe locuri şi nume de oameni culese din paginile cărţii, pe urmele cărora a umblat dna Ludmila Aigare cu aparatul de fotografiat, insuflându-le viaţă măcar în imaginile frumos înrămate, ce vor rămâne ca mărturie a apusului frumuseţii de odinioară. Asemenea scriitorului revenit peste ani într-un oraş care nu mai există (deşi bijuteriile arhitectonice se păstrează), această doamnă este copleşită de regrete, prinzând în obiectiv lacrimile de piatră din ochii atlanţilor şi cariatidelor ce mai ţin farmecul oraşului pe umerii lor în gravă degradare. Tristeţea din imaginile miracolului crepuscular a fost atenuată de muzica lin-melancolică a tânărului chitarist Stanislav Nagornyi, de dulceaţa vinului şi prăjiturilor, aduse de autoarea vernisajului, iar mai apoi şi de baloanele multicolore lăsate să zboare în înserarea cerului până la sufletele celor ce s-au plimbat acum o sută de ani pe strada Domnească.

Maria TOACĂ