Cu toate că a rămas orfan de tată, care a căzut pe front, norocul lui Porfir CIOCĂLĂU a fost să întâlnească oameni buni în viaţă, căci, după cum mi-a mărturisit, fiecare îşi alege după sine însoţitori şi prieteni. Străbunelul său, Nestor Ciocălău, era staroste la biserica din Berestea şi şi-a construit chiar lângă ea o gospodărie, iar fiul acestuia, bunelul Onufrie, a lucrat ani de zile în Canada, agonisind astfel o frumoasă avere. Le-a cumpărat celor doi băieţi şi două fete câte 4 hectare de pământ şi i-a făcut gospodari la casele lor.
„Tata, Dumitru Ciocălău, era cel mai mare fecior în familie şi s-a străduit să înmulţească averea. Şi-a cumpărat cai, căruţă, oi, vite, de toate. Însă am sărăcit după ce ţinutul nostru a fost ocupat de ruşi şi când a început războiul, apoi foametea organizată de bolşevici, ca să ne şteargă de pe faţa pământului. Oamenii cei mai bogaţi din sat aveau bani şi îşi „cumpărau” libertatea, iar în locul lor erau deportaţi cei sărmani şi nevinovaţi, astfel a fost ridicată o femeie cu 4 copii mici şi dusă în Tiumeni, de unde nu s-au mai întors la vatra strămoşească.
Îmi amintesc că era înainte de război şi tata a cumpărat o cute de la dugheana lui Iacob al Bahanei, pe care i-a promis-o preotului şi mi-a dat-o s-o duc acestuia. Eu, alergând, am căzut jos şi cutea a crăpat în două. Nu ştiam cum să ne apropiem de cuviosul părinte. Am căzut cu tata în genunchi în faţa lui şi ne-am cerut iertare, iar slujitorul Domnului urla la noi de-i crăpau plămânii. Noroc de soţia sa, care l-a calmat, certându-l: „Ce, eşti nebun, pentru o bucată de piatră eşti în stare să le i-ai oamenilor zilele?”. De atunci nu mai sărut mâna popii. Oamenii pe timpurile acelea erau foarte credincioşi. Pe jos şi desculţ mergeau la Mănăstirea Putna să se roage şi să se închine, îşi puneau în traistă o bucată de mămăligă şi brânză şi porneau de cu seară.
Pe atunci, cu excepţia hramului şi jocului pe toloacă, nu se prea organizau alte sărbători. Tineretul se întâlnea la Dionisie Bezrucico, cel mai bogat om din sat, care avea două fete foarte frumoase, una urma să se căsătorească cu şeful de jandarmi. Aici venea şi preotul din localitate cu familia sa. Eu ca vecin, eram considerat ca membru al familiei. Şi deoarece eram încă mic, eram răsfăţat şi servit cu turte dulci.
Pe timpul românilor era bine de trăit, căci nu plăteai atâtea impozite la stat, dar după ce Bucovina a fost cotropită de bolşevicii ruşi, a început hoţia cea mare, deposedarea oamenilor de bunuri şi deportările. În 1944 toţi bărbaţii de la 17 până la 60 de ani au fost luaţi pe front. În sat au rămas doar femeile cu jalea, copiii şi bătrânii, noi, cei trei copii – Gheorghe, Eleonora şi eu –rămânând doar cu mama Ana, ucraineancă din Doljoc. Oamenii atunci erau mai prietenoşi, mai buni, nu se amestecau în politică ca acum. Ucrainenii trăiau alături de români ca fraţii. Când tata a căzut pe front, aveam vreo 6 anişori. Era foamete, o greutate nemaipomenită. Toate bunurile – vacă, cai, căruţă – mama le-a dat pe pâine, ca să nu murim de foame. Norocul nostru că ne-au ajutat rudele după mamă, care erau mai înstărite şi ne dădeau porumb, secară. Măcinam grăunţele la râşniţă, le fierbeam şi astfel ne-am salvat. Într-o seară şedeam cu fratele şi sora în casă morţi de foame, căci nu luaserăm nimic în gură toată ziulica. Când s-a întors mama de la rudele sale din Doljoc, ne-a adus trei colţunaşi mari şi am mâncat, apoi ne-am culcat. Veneau din toate părţile în sat cu cerşitul pe timpul foametei. O femeie umbla cu doi băieţei micuţi de mână şi cerşea, însă nimeni nu avea ce-i da şi i-au găsit apoi morţi pe toloacă. Aveam un unchi, pe care-l chema Gheorghe. Şi cum nu avea ce mânca, a luat de pe câmp din spice câteva boabe de grâu, le-a copt şi le-a mâncat, apoi, cum era sleit de puteri din cauza foamei, s-a culcat pe prispa casei. Când l-am întrebat ce face, mi-a răspuns că a mâncat să moară sătul. Acolo, pe prispă, şi-a găsit liniştea veşnică. Altă dată, păşteam oile pe toloaca satului, iar un băiat – vaca. Şi de flămând ce era, s-a băgat sub vacă să sugă lapte şi aşa a murit.
Discut uneori cu fratele Gheorghe pe această temă. Nu ştiu cum se întâmpla că munceam din greu, dar nu aveam nici ce mânca. Lucram totul manual, căci tractoare şi altă tehnică nu era, dar câmpurile erau lucrate şi semănate, nu ca în prezent, stau în paragină. Dar acum oamenii ceea nu mai sunt în viaţă. Bărbatul rămânea să doarmă în câmp, ca a doua zi în zori să înceapă lucrul, căci nu vedeai o buruiană în grădină, iar femeia pleca acasă să facă treburile şi să-i aducă de-ale gurii. O vecină, de bătrână ce era, prăşea cu scăunelul după ea, iar când obosea, se aşeza şi îşi trăgea puţin sufletul. Oamenii munceau din greu, însă totul le lua statul, „eliberatorii”.
Felicia NICHITA-TOMA
(Va urma)