05 august 2020
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

CONSTANTIN STAVRAT,

12 aprilie 2016 р. | Categorie: Noutăţi

CONSTANTIN STAVRAT,

Artist al Poporului din R. Moldova:Într-un cuvânt, detest şi pe regizorii, şi pe actorii pentru care teatrul e, pur şi simplu, o meserie, şi nu o mare dragoste

GH. C. Eşti unicul actor bălţean care-şi trage rădăcinile din Ţinutul Herţa, una dinre ele, paternă, hrănindu-se din hleiul Mihorenilor mei dragi. Chiar aş vrea să ştie şi cititorii Zorilor..., pe care-l lecturam şi noi în zorii vieţii noastre ce, uite-o, se călătoreşte: cum s-a făcut de-ai ajuns să te faci actor în fosta r.s.s.m. și să joci pe scena Naţionalului „Vasile Alecsandri” din Bălți?

C. S. După cele patru clase în satu-mi natal, Buda Mică şi absolvirea Şcolii Medii din comuna Buda Mare, am susţinut examenele la Actorie din Chişinău, dar n-am trecut concursul. Au urmat doi ani de cătănie în capitala u.r.s.s.-ului, apoi Colegiul de Arte din Soroca, Institutul de Arte „Gavril Musicescu” din Chişinău (nu m-am lăsat până nu i-am devenit student!), fiind repartizat apoi la teatrul bălţean. Venisem pentru trei ani, dar, uite, că au trecut 31...

GH. C.: ...de când îţi arde sufletul pe scândura teatrului nostru.

C. S.: Aşa e.

GH. C.: Eşti cam zgârcit la deschiderea parantezelor. Ştiu că ai susţinut un concurs în 1985, ca să fii încorporat în trupa bălţeană. Toţi membrii consiliului te-au votat?

C. S.: Nu toţi – recunosc...

GH. C.: Canalii! De-ar fi bănuit dromaderii că herţeanul Costică va ajunge, peste ani, să deţină două titluri – Maestru în Artăşi Artist al Poporului, te-ar fi votat cu ambele mâini. Dar să poposim în ocolul strălucit al teatrului bălţean. În câte stagiuni teatrale ai râs şi ai plâns pe scena lui? Ştiu că poţi face cu brio şi una, şi alta.

C: S:  Păi, în 31 de stagiuni. Am râs mai mult, că majoritatea celor peste 70 au fost roluri de comedie. Am jucat şi în drame, şi în tragedii, dar mai puţin...

GH.C.:  Păcat. Îmi amintesc de spectacolul Transfer de personalitate, o dramă zguduitoare de Dumitru Solomon,după o schiță a luiJaroslavHasek, unde-l aduceai în scenă pe protagonistul Pavlicek. Distinsa actriţă Tamara Buciuceanu, reputatul critic de teatru Valentin Silvestru şi alţi mari oameni de teatru din România, prezenţi la spectacol, rămăseseră încântaţi de jocul tău.

C. S.:  Te-am văzut în seara ceea, după spectacol, că le luai interviu pentru televiziunea publică, dar de ce nu mi-ai spus că mi-au adus elogii?

GH. C.:  Îţi spun acum. Te-ai produs în comediile lui Vasile Alecsandri în roluri-cheie. Ce-mi spui despre ele?

C. S.:  Primul meu rol important, Ghiță Coșcodan, l-am avut în Agachi Flutur, pe care l-am jucat fiindu-mi partener Mihai Volontir. E un  noroc, nu ?

Gh. C.:  Sigur că!

C. S.:  M-am produs apoi în Iorgu de la Sadagura, în rolul lui  Șfabeli, în regia lui Ion Cibotaru. Era un rol episodic, dar mi-a oferit posibilitatea să cânt, să dansez  după orchestra teatrului nostru – frumoase amintiri!A urmat Papă Lapte în Kir Zuliaridi, cu 20 de ani în urmă, în regia lui Anatol Pânzaru, iar în prezent, spectacolul fiind refăcut, îl jocchiar pe protagonist cu o echipă de tineret.Şi tot pe tinerii care mi-au fost și studenți îi am acum parteneri și în Corona Triumfală, în rolul  Unchiului.

GH. C.:  Cum crezi tu: de ce pieseleBardului de la Mirceşti nu-şi pierd actualitatea nici în veacul computerizat, XXI?

C. S.:  Viciile, năravurile proaste din veacul XIX au rămas aceleași.

GH. C.:  Şi totuși, și totuși: din cele peste 70 de roluri jucate pe parcursul deceniilor, numeşte măcar trei care te-au marcat cel mai mult şi la care ai reveni?

C. S.:  Multe roluri m-au marcat. Aș menționa, bunăoară, rolul lui Kucikar din Femeia de fier a lui S. Safarov, care a fost în repertoriu aproape două decenii, regia aparţinându-i lui A. Pânzaru, apoi protagonistul din Ultima noapte a lui Socrate de S. Țanev, avându-l partener pe maestrul Mihai Volontir...Dar n-aş reveni la niciunul din ele acum. Cum să arzi a doua oară în același foc?Azi l-aş juca pe Richard al II-lea al lui William Shakespearesau... pe Avarul lui Molière, dar cine mi-i propune?

GH. C.:  Aş vrea să ştiu, pentru că ţi-a mers vestea mai de demult că nu prea îi înghiţi pe uniiregizori. De care totuşi ai ascultat mai cuminte în toată această perioadă şi, dacă nu ţi-e frică să spui, de care, nu prea? Şi încă: ce-ţi place şi ce-ţi displace cel mai mult la un regizor de teatru? Dar la un actor?

C. S.:  Cel mai cuminte am ascultat de acel care mi-a fost şi profesor, şi amic, şi om cu majusculă, şi un pic malițios uneori – regretatul Anatol Pânzaru. El mi-a îndrumat primii paşi în scena bălţeană – apreciam la el profesionalismul, un ataşament deosebit faţă de teatru.Am lucrat cu interes şi cu Ioan Cibotaru, de mulţi ani regizor la „Luceafărul” din Iaşi, Sandri Ion Şcurea, Mihai Volontir, Ion Popescu, Ion Bordeianu, Emil Gaju. Îmi plac regizorii profesionişti, culţi, care ştiu ce vor în timpul repetiţiilor. Şi nu-mi plac regizoriipe care-i „duc de căpăstru” actorii în timpul repetițiilor, venind la ele cu tema nefăcută. Şi nu-mi plac actorii leneşi. Într-un cuvânt, detest şi pe regizorii, şi pe actorii pentru care teatrul e, pur şi simplu, o meserie, şi nu o mare dragoste.

GH. C.:  Tu eşti actorul care ai curajul să declari că nu-ţi convine să joci într-o lucrare dramatică în care eşti distribuit, refuzând uneori rolul propus. Cu câţiva ani în urmă, mi-ai blamat un pic şi o piesă de-a mea în care chiftea politicul. Recent, nu ţi-a plăcut deloc piesa moşnegelului Nicolae Roşca, la care totuşi se lucrează, pentru că-l are în spate pe văru-său primar, Iurie Roşca. Şi, dacă faci asta, ce-ţi ajută ţie şi ce folos îi aduci teatrului?

C. S.:  Nu-mi ajută că mă pronunţ uneori împotriva unor texte dramatice, că-mi fac duşmani. În schimb, rămân curat în faţa propria-mi conştiinţă. De ce să fac aceea ce nu-mi place? Şi teatrului îi fac bine, nu? Nu montează în scenă chiar tot...

Gh. C.:  Nu ţi-a bătut niciodată ideea în tâmple să încerci, cu alţi cosângeni, actori,de pe pământurile noastre ocupate de ruşi în 1940, să încropiţi un teatru în limba română la Cernăuţi? Un grup de tineri, absolvenţi ai unor instituţii teatrale din România, au încercat,dar autorităţile ucrainene le-au râs în nas.Tu, poate, ai fi reuşit s-o faci, avândaceste două  titluri solide...

C. S.:  Am fost la Cernăuți prin anul 1989 în legătură cu acea problemă. Mi se făcuse chiar o ofertă să mă angajez într-o mică trupă ce activa pe lângă Filarmonica din Cernăuți, în frunte cu Mihăiţă Bujor.  Dar proiectul fondării unui teatru românesc, unui teatru solid, cu o sală a lui proprie, așa și nu s-a mai realizat.Se încropise o trupă din 16 tineri, toți din raioanele limitrofe, cu școală serioasă la Târgu-Mureș, în frunte cu două profesoare ale lor, care lucraseră pe vremuri actrițe la Teatrul Național din Cernăuți, actualul Olga Kobâleanskaia. Ele doreau să vină să pună pe picioare teatrul, iar A. Pânzaru urma să monteze un spectacol la Cernăuți.Tinerii actori entuziaşti găsiseră și o sală de spectacole pe potrivă la Casa Studenților din Cernăuți. Am înțeles atunci că autorităților ucrainene din oraș le stătea în gât un teatru românesc și au refuzat să-l aibă. 

GH. C.:  Te munceşte deseori dorul de satul tău natal? Mai întreţii relaţii cu româniide-acolo?

C. S.:  Mă muncește, dragă, cum să nu mă muncească? Am compus cândva și o poezioară – stai să-mi amintesc: Mă arde dorul tare ⁄De casa mea din sat, ⁄ Mă frige dorul tare, ⁄Căci sunt din el plecat. ⁄  Ah, oare ce mai face ⁄  Căsuța-mi părintească? ⁄  Și Mosolache-al nostru  ⁄  Mai este s-o păzească? A murit, sărmanul, flămând, mi-au povestit vecinii, stând de strajă pe prispă...

GH.C.:  Ţăranii noştri din Ţinut, care pe parcurs de sute de ani n-au gemut sub bocanc colonial, s-au revoltat rău după război când primăriile sovietice încercaseră să-i convertească, în acte, din români în moldoveni. Cum crezi: urmaşii lor ar dori acum să revină, cu pământurile celor trei raioane,la Ţara-mamă?

C. S.:  Cu mare părere de rău, jumătate din urmașii lor mai tineri n-ar dori-o. Știi doar,  populația de etnie română a trecut și mai trece prin calvarul deznaționalizării, în zeci  de sate românești au fost lichidate școlile românești, convertite fiind în școli ruse, apoi în ucrainești.

CH. C.: Ce-ți face feciorul?

C. S.:  E artist și el. Instrumentist. Actualmente, profesor la Conservatorul George Enescu din Iași.

CH. C.:  Felicitări. Așchia nu sare departe de trunchi.

GH. C.:  Şi, în sfârşit: cum te simţi de o habă în cămăşoiul de Artist al Poporului?

C. S.:  Mă simțeam eu bine și în cămașa Maestrului în Artă. Cămășoiul de Artist al Poporului te împovărează cu un plus serios de responsabilitate. Scena însă, numai ea, te arată cât ești de Emerit sau al Poporului...

GH. C.:  Mulțumesc că ai acceptat acest dialog.

C. S.:  Și eu îți mulțumesc, că ți-ai adus aminte, în sfârșit, și de mine...

A dialogat,

Gheorghe Calamanciuc