05 august 2020
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

UN ARBORE DEZRĂDĂCINAT

24 aprilie 2016 р. | Categorie: Noutăţi

Ştiam prea bine că vara trecută a împlinit 92 de ani. Dar văzându-l la fel de vioi şi drept la statură, ca atunci când l-am întâlnit prima dată printre brazii şi crucile din pădurea Varniţei, l-am întrebat ce vârstă are. „În iunie voi împlini 93”, mi-a răspuns cu neprefăcută mulţumire. Urmărindu-mi atent reacţia, mi-a cerut insistent părerea: „Ce, e mult?..”. „Nu, nu e mult!”, m-am grăbit să-l liniştesc nu doar eu, ci şi lumea din jurul nostru care ne-a auzit schimbul de vorbe.

Eram bucuroasă de a-l întâlni din nou pe acest bărbat, Petru Huţanu, născut la Cupca şi refugiat cu familia în România, după ce a scăpat cu viaţă din măcelul din 1 aprilie 1941 de la Fântâna Albă. A fost ales de soartă să trăiască şi să povestească despre calvarul prin care au trecut eroii neamului seceraţi de mitralierele grănicerilor sovietici. Or, după cum ne spun slujitorii Bisericii noastre ortodoxe, toţi care au vărsat sânge şi au murit pentru libertate sunt martiri şi eroi, şi aşa cum libertatea poartă chipul lui Dumnezeu, omul liber îl poartă pe Dumnezeu în sine.

La slujba de pomenire, oficiată în această primăvară la locul acelei groaznice crime contra unor oameni nevinovaţi, cucernicul stareţ al Mănăstirii Putna, Arhimandritul Melchisedec, a sugerat ideea că, după scurgerea a 75 de ani de la tragedia românească de la Fântâna Albă, victimele, păstrate în memoria urmaşilor ca eroi, vor ceva mai mult de la noi – poate o biserică… Prima datorie a noastră ar fi ca pe monumentul ridicat în memoria lor să se scrie că acolo au fost împuşcaţi români – oameni în floarea vârstei, tineri cu credinţă în Dumnezeu şi dragoste de România. Acesta este adevărul mărturisit de supravieţuitori, care astăzi nu mai sunt printre cei vii. E o minune că la manifestarea comemorativă din această primăvară a fost Petru Huţanu – unicul supravieţuitor din acea coloană a morţii, care are puteri să facă un drum lung din România, cu trecere prin vamă. Dacă i s-ar fi dat cuvântul, şi-ar fi rememorat trăirile, care de 75 de ani îi chinuiesc memoria şi timp îndelungat, chiar şi după revoluţia din România, l-a ţinut într-o permanentă frică.

De fapt, el nici n-a insistat să ajungă la microfon. Stăteau la rând persoane de rang înalt din raion şi regiune, mult mai importante… Cine să asculte de-un bătrân cu ochii în lacrimi?.. Mai ales că abia mai poate vorbi de emoţiile ce-l cuprind la locul de unde începe a doua sa viaţă. „De câte ori ajung aici, mă înăbuşă plânsul. Şi azi, când am coborât din maşină, întâi am plâns, apoi m-am închinat la aceste cruci. Dacă ajungeam atunci până în acest loc, aici rămâneam. Am avut noroc că eram cu tata dincolo de casa pădurarului când au început să tragă din mitraliere”, mărturiseşte bărbatul care s-ar părea că nu-i o fire sentimentală. Doar ani îndelungaţi a slujit în Forţele Armate ale României, ducând un trai aspru de cazarmă şi ajungând până la gradul de colonel. Avea de gând ca anul acesta să vină la Fântâna Albă îmbrăcat în uniforma sa militară. În această privinţă a cerut şi părerea bunului său prieten Gheorghe Bicer, care l-a adus prima dată la baştina părăsită în 1944. Gheorghiţă, cum îl numeşte dl Petru pe prietenul său din Ceahor, l-a încurajat să vină echipat în uniforma de colonel al Armatei Române, dar până la urmă a renunţat la această dorinţă, sfătuit de-un superior de la cercul militar din Iaşi, unde stă la evidenţă ca ofiţer în retragere. „Am lăsat hainele într-un şifonier la fiica mea din Iaşi, dar la anul o să le îmbrac numaidecât”, spune domnul colonel cu încrederea că o să ne întâlnim cu mai multă bucurie şi că la noi lumea nu va mai suferi din cauza războiului din Donbas.

Cineva i-a găsit un scăunel, poftindu-l să se aşeze mai aproape, să audă mai bine. Cu picioarele n-are necazuri, îl poartă sprinten pe unde-i pofteşte inimă. Cu auzul e mai prost, aceasta fiind unica cauză ce-l poartă pe la medici. Ultima dată fusese cu o săptămână în urmă ca să-şi regleze aparatul acustic. Ca şi data trecută, dl Petru se grăbea să plece a doua zi acasă. Încă nu hotărâse în care parte – la Iaşi, unde-l aştepta fiica, ori la Bistriţa-Năsăud, unde are o moştenire, grădină şi patru hectare de teren arabil. Drept că nu-l mai ţin puterile să muncească singur în câmp, dar măcar să ţină sub control lucrările…

„Cine vă lasă să plecaţi? Nu scăpaţi cu una cu două, până nu veniţi şi pe la noi”, îl luă din scurt o femeie din Cupca – Terezia Timiş, finuţa fratelui lui Petru Huţanu. Ea îmi povesti pe scurt: „Doamne, ce veste tristă am aflat, a murit nănaşul Aurel, fratele, cu un an şi jumătate mai mic, al domnului Petru. El m-a botezat în 1943, iar peste un an a plecat în România”. Deşi nu l-a văzut niciodată pe consăteanul care i-a fost naş de botez, Terezia părea, într-adevăr, îndurerată de cele aflate. Nici n-ar fi ştiut, dacă nu venea în acest an la Fântâna Albă, unde n-are rude omorâte, dar, spune ea, toţi românii suntem un neam şi ne doare pentru fiecare.

Gheorghe Bicer avea planuri mari pentru acea zi: să-şi poarte prietenul, supravieţuitor al masacrului de la Fântâna Albă, pe drumurile copilăriei – pe la cazemata rusească (la vreo 200 de metri de drumul central), unde copilul Petru Huţanu ar fi făcut spionaj în favoarea românilor. „Între Cupca şi Pătrăuţi soldaţii ruşi au săpat o cazemată, obligându-i pe oameni să aducă materiale de construcţie, iar ei lucrau înăuntru. Tot acolo era o pădurice. Mergeam cu copiii să căutăm cuiburi de păsări, ascultam ce vorbesc „ruşii”, printre care era o santinelă din Basarabia, care cunoştea limba noastră. Apoi îi spuneam tatei ce am auzit, neştiind că sunt „spion”, iar el transmitea mai departe. De aceea am plecat cât mai departe, ca nici să nu se audă de noi”, dezvăluie domnul colonel secretele ţinute în mare taină odinioară.

În acea zi, îndemnat de o rudă îndepărtată din Cupca, Arcadie Opaiţ, a cărui soacră i-a fost verişoară dreaptă, avea să treacă şi prin cătunul Arjaveţ, unde, din toată averea părintească şi mândra livadă, i-au rămas doar amintirile. Nimic nu le zădărnicea planurile - drumurile erau zvântate, moşul se ţinea bine pe picioare… Atât doar că-l aştepta locul gol. N-a mai rămas nici singurul vişin, găsit acum câţiva ani, când a revenit după o despărţire de şapte decenii la baştină. De departe, alţi pomi îşi scuturau floarea peste tristeţile unui arbore dezrădăcinat.

Maria TOACĂ