28 martie 2024
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

CA ÎNTR-O OGLINDĂ MAGICĂ, ŞI-AU REVĂZUT TINEREŢEA (ÎNTÂLNIRI CU AMINTIRI LA ŞCOALA DIN OPRIŞENI)

13 mai 2016 р. | Categorie: Noutăţi

Trăim zile încărcate de bucurie, când ne salutăm cu „Hristos a înviat!”, când şi pomul, şi omul sunt într-o stare de renaştere, de înflorire. În ultima zi de sărbătoare pascală, creştinii obişnuiau să-şi viziteze rudele, vecinii, prietenii. Presupun că şi românii din Oprişeni, mai precis absolvenţii a trei promoţii (anii 1976, 1984 şi 1985), şi-au amintit de această datină străbună, alegând a treia zi de Paşti pentru întâlnirea cu şcoala şi profesorii, la care au venit ca la cele mai dragi neamuri, aşa cum se duc finii la nasul de botez. „Să nu trecem ca nişte străini unul pe lângă altul”

Până a fi chemaţi la „careul” solemn, căci aşa începeau cele mai însemnate sărbători din viaţa elevilor de acum patruzeci de ani, am reuşit să mă bucur de întâlnirea cu dna Valentina Plantus, profesoară responsabilă de activitatea extraşcolară. Îmi pare rău că n-am dovedit să aflu cum trăieşte peste Atlantic fiica ei mai mare Maria, rămasă în amintirea noastră ca o talentată interpretă de muzică populară. Profesoara era prinsă în febra pregătirilor acelei zile, iar eu – grăbită să schimb două-trei vorbe cu câţiva din „eroii” principali ai evenimentului. „Sunteţi de la „Zorile Bucovinei”, m-a surprins plăcut Domnica Plăcintă (Costiuc), continuând: „Eu locuiesc la Horecea Urbană, peste drum de şcoală, v-am văzut des pe acolo”. Pentru Domnica, iniţiativa foştilor colegi de clasă a fost un prilej în plus de a-şi vizita mama şi neamurile. De când şi-a găsit la Horecea „plăcinta”, adică pe soţul Ştefan, vine rar la baştină. De asemenea, şi pe Parasca Şorodoc, care trăieşte la Tărăşeni, de satul natal o leagă grija pentru mama. Întâlnindu-şi prietenele din adolescenţă, ambele erau cuprinse de emoţii. Dar şi cele care n-au plecat din sat – Veronica Raducan, Maria Buliga, Maria Raducan mi-au spus că se întâlnesc rar – de hram la biserică, la vreo petrecere. Se întâmplă să treacă pe lângă cineva cu care au umblat zece ani la şcoală şi să nu-l recunoască. De aceea le-a plăcut ideea lansată de colegul lor de clasă Vasile Ianciuc de a se întâlni la împlinirea a patruzeci de ani de la absolvirea şcolii. Mai cu seamă că clasa lor este prima promoţie a ŞM Oprişeni.

Puţin mai târziu, Vasile Ianciuc a povestit (într-o română ca la Bucureşti, deşi din 1976 trăieşte la Cernăuţi) un caz cu haz: „Am fost la Hliboca, pe la instanţe, cu nişte documente. Dintr-un cabinet a ieşit o femeie. Se uită lung la mine şi mă întreabă: „Nu mă recunoşti, Vasile? Am învăţat într-o clasă, eu sunt Maria Raducan…”. Atunci mi-am dat seama că nu e bine ce se întâmplă cu noi. Zece ani am fost împreună în şcoală, mai mult decât cu părinţii acasă. Iar acum trecem unul pe lângă altul ca nişte străini”.

Unicii din prima promoţie care nu au nevoie de asemenea întâlniri pentru a a-şi spune „Bună ziua” sunt Natalia Piţu şi Vasile Nimigean. Ei nu numai că au învăţat într-o clasă, dar au stat în aceeaşi bancă, apoi şi-au unit destinele pentru totdeauna. Natalia mărturiseşte că dragostea lor n-a început chiar din băncile şcolii, ci atunci când i-au despărţit depărtările – în anii când Vasile era student la o şcoală militară din Novosibirsk, iar ea – la facultatea de chimie de la Universitatea din Cernăuţi. Timp de 33 de ani, Natalia a umblat prin lumea mare din urma soţului militar, drumurile lor începând din Bielorusia, continuând prin Extremul Orient, Odessa şi, în sfârşit, la Cernăuţi, unde Vasile Nimigean a deţinut o perioadă de şapte ani postul de director al Casei Ofiţerilor, fostul Palat Cultural al Românilor.

Mai întoarce, Doamne, roata…

„Mai întoarce, Doamne, roata,/ Să-mi mai văd o dată soarta,/ Să-mi văd anii tinereţii,/ Să-mi văd strălucirea vieţii” - aceste versuri ale Irinei Loghin, evocate episodic de energica prezentatoare Ana Semcu, vibrau deopotrivă în inimile foştilor elevi şi primelor lor învăţătoare. Nostalgia, firava speranţă că ar fi posibil miracolul întoarcerii în timpurile când copacii din livada şcolii erau zvelţi, mlădioşi şi tineri ca ei, i-au făcut s-o roage pe Viorica Bojescu să le organizeze un careu pioneresc, aidoma celor de odinioară. Delicată, cu un pronunţat simţ al umorului, doamna Viorica (fosta instructoare superioară de pioneri, şi profesoară de română) s-a angajat cu entuziasmul de odinioară la înviorarea sărbătorii, alături de cea mai bună de glume – Ana Semcu, de trio viitoarelor absolvente – Cristina Birev, Cristina Crauciuc şi Mariana Dogotar, de copilaşii din ansamblul „Tălăncuţa”, frumos gătiţi de mamele şi bunicile lor, asemenea ouălor încondeiate. Profesoara Veronica Rusu dădea tonul cu acordeonul, cântecul de zile mari venind de la fiica ei Cristina. Fetiţa cea mică şi isteaţă din Oprişeni, Cristina Velicico, ce ne încânta la sărbătorile Limbii Române şi „Florile dalbe”, acum e studentă la Iaşi, la facultatea de limbi străine.

Având atâtea talente în bătătură şi lansate în lume, se pare că a organiza un spectacol la Oprişeni e cât ai zice „peşte”. Mai ales că răspunderea pentru partea artistică şi-a asumat-o absolventul promoţiei anului 1984, Vasile Bâcu, priceput la organizarea sărbătorilor literar-artistice, care e şi poet, şi lider al Societăţii pentru Cultura Românească „Mihai Eminescu”.Şi Ana Semcu a umblat, când cu Ştefan Bezuşcu, când cu Pintelei Gumeniuc, din casă-n casă, „ca mirele şi mireasa” să-i poftească pe foştii absolvenţi la întâlnire. Vestea a ajuns până hăt departe, unii s-au grăbit să vină acasă cu acest prilej de peste mări şi ţări. Elena Cravciuc, bunăoară, mi-a povestit că a avut un semn în vis: „Am visat că la noi în primărie, pe pereţi, erau covoare. I-am spus italianului meu că trebuie să plec acasă. Mama a avut mare bucurie, am copt pasca şi am sărbătorit Paştele împreună”. Şi Maria Romaniuc şi-a permis o mică vacanţă, sosind din Italia special pentru acest eveniment. Medicul Constantin Condrea a venit din Bucureşti, unde-şi are serviciul şi casa, colonelul Grigore Roic – din Chişinău. Ei vor avea şi alte ocazii fericite să facă drumul la baştină, actualul director, Nicolae Bodnariuc, amintind că 2016 deschide o nouă pagină în istoria şcolii – se împlinesc 130 de ani de când la Oprişeni „inaugurarea şcolii a adus lumină”. În ultima perioadă s-a primenit satul, s-a lărgit şi înnoit şcoala, încăperea veche găzduind colecţiile de muzeu. Cei 286 de elevi dispun de condiţii excelente pentru învăţământ şi au unde zburda la recreaţii. Să nu fie de deochi, dar aici nu sunt clase cu predarea în limba ucraineană.

File din trecutul său şi instituţiei căreia şi-a consacrat întreaga-i viaţă (57 ani de activitate pedagogică) a răsfoit fostul director Gheorghe Semcu, numind şcoala şi biserica drept două stânci ce înfruntă toate furtunile, orice vicisitudine a istoriei. Cu recunoştinţă faţă de truda învăţătorilor, cărora „elevii le răpesc zilnic din sănătate” au vorbit Vasile Nicoară, Gheorghe Popovici, preşedintele comitetului părintesc şi starostele bisericii, Gheorghe Dogotar, Nicolae Boşeliuc, Vasile Nimigean, primarul Nicolae Popovici, care a amintit promoţiei anului 1986 să se adune la toamnă la o sărbătoare similară. Un pios omagiu au adus protagoniştii întâlnirii pedagogilor plecaţi în veşnicie, drumul lor trecând şi pe la cimitir. Cuminţi ca la primele lecţii, foştii absolvenţi le-au ascultat pe învăţătoarele lor – Augustina Glineţ, Ecaterina Bileţchi, Ecaterina Aodăiţa.

Vasile Nicoară, patronul restaurantului din sat, şi iscusitul bucătar Pintelei Gumeniuc îi îndemna pe tinerii artişti din „Tălăncuţa”să învârte mai cu foc hora, căci se răceau bucatele pregătite pentru masa de sărbătoare. Ei răspundeau cu :„Busuioc cu rămurele, dragi mi-s neamurile mele”. Avea ceva ascuns sub geana lacrimii şi Leon Nimigean, care i-a învăţat pe fiii satului limba franceză. Cuvintele, însă, i-au rămas în inimă, nerostite. Cunoscându-l ca pe un bun prieten al ziarului nostru, aşteptăm să le aştearnă pe hârtie, să le dăm glas în „Zorile Bucovinei”.

Maria TOACĂ

Fotografii: "Zorile Bucovinei"