CĂUTĂM SAU NUMAI VEDEM ADEVĂRUL?

„Căutaţi Adevărul, căci Adevărul vă va face liberi!”. În preajma luminatei sărbători a Sfintelor Paşti, printre multe alte lucruri necesare pentru purificarea sufletească, ne amintim şi de aceste cuvinte ale lui Iisus. Cei mai mulţi nu căutăm prea departe, nici nu ne prea frământăm mintea cu întrebarea ce este Adevărul, cel cu literă mare, despre care ne spune Mântuitorul. Dacă nu tăcem despre nelegiuirile, înşelăciunile suferite sau sesizate în jurul nostru, credem că am găsit Adevărul şi, dezvăluindu-l, urmăm învăţătura lui Iisus. Asemenea, copiilor aflaţi la vârsta inocenţei, spunem ce vedem şi cum înţelegem cu mintea noastră cele observate. Şi chiar ni se pare că săvârşim acte de mare curaj, că devenim mai liberi, mai uşuraţi de o povară după mărturisirea adevărului, ca oglindire fidelă a realităţii obiective.

De la Duminica Învierii şi până la Înălţarea Domnului ne salutăm cu vestea unei bucurii supreme „Hristos a înviat!”, primind mirificul răspuns „Adevărat a înviat!” – un adevăr absolut, ce nu se vede cu ochii muritorilor, dar care nu este pus la îndoială de lumea creştină. Or, El este prezent pretutindeni, respiră în verdele fiecărui fir de iarbă, în mugurul fiecărei flori, întregul pământ transformându-se într-o explozie de bucurie. Orice supărare, orice tristeţe devine neînsemnată faţă de vestea învingerii morţii, lumea se ridică din suferinţă, din plăcerile efemere spre o bucurie eternă şi deplină.

Aşa înţeleg, cu perceperea unui om puţin iniţiat în cele veşnice, Adevărul lui Hristos, calea spre El fiind alegerea iubirii, milei şi iertării ca mod de existenţă. Însă, ca orice muritor încărcat de păcate, mult mai uşor îmi este să vorbesc despre alte, nenumărate adevăruri, legate de fenomene cotidiene, ce ne trezesc resentimente, repulsie, iar uneori ne irită până la culmea revoltei. Ştiu că oamenii noştri sunt săturaţi de politică şi că nu e cazul să răscolesc prin cotloane tenebroase în preajma celei mai mari Sărbători – a luminii şi a bucuriei. Însă, oricât am dori, nu avem cum să le ocolim, căci de mai mult timp totul s-a amestecat în lumea noastră. Lupii se deghizează cu măiestrie actoricească în blândeţea mieilor, ateii, fariseii s-au transformat ca prin minune în cei mai cucernici creştini, marii oligarhi devin uşă de biserică şi stâlp de mănăstire… În acest haos de răsturnare a valorilor, de banalizare a divinităţii, omului simplu îi este cu neputinţă să se dezmeticească care-i apanajul Cezarului şi care-i al Domnului, ce se cuvine unuia şi ce altuia.

În epoca dominaţiei comuniste era mai multă lumină şi mai multă claritate, exista o delimitare între cei care poartă crucea lui Hristos în spate şi a prigonitorilor credincioşilor. În acei ani omul sărman îşi dădea seama cine şi cui slujeşte, cine e creştin adevărat şi cine-i antihrist. Astăzi, când un om al lui Dumnezeu îi vede pe înalţii dregători, pe politicieni de vază, cum stau la slujba de Înviere, cum rup de la gura lor făcând donaţii solide bisericilor, cred că aceştia sunt aleşii Domnului, că însuşi Duhul Sfânt a pogorât peste ei. N-am de unde şti, nici nu mă interesează cât de credincioşi sunt şeful statului, şeful guvernului, liderii opoziţiei (de astăzi şi de mai înainte). Ei, însă, sunt ferm convinşi că poporul este foarte interesat de acest lucru, că trebuie neapărat să ştie, să-i vadă cât de des îşi fac cruce şi se închină la icoane. O ţară întreagă a văzut cum, după sesiunea Radei Supreme, la care e eşuat demiterea guvernului, premierul Nikolai Azarov s-a dus direct la Lavra Pecerska, să aprindă o lumânare ca semn de mulţumire Domnului. Avea cu el un mănunchi de lumânări. Interesant, ce avea să facă cu ele dacă, totuşi, deputaţii îi dădeau vot de neîncredere? Şi oare la Lavra Pecerska pot fi aprinse lumânări aduse de acasă sau numai miniştrilor li se permite acest lucru?

Generaţiile mai în vârstă ţin minte timpurile când şi slujitorii bisericii erau mai apropiaţi de popor, prin sacrificiile în viaţa socială, prin lipsa de favoruri din partea puterii. În casa Domnului intrau, într-adevăr, oamenii cu mare credinţă în suflet, pentru care lepădarea de Dumnezeu (chiar formală) era mai straşnică decât moartea. În puţinele mănăstiri, care scăpaseră de nimicire, se ducea o viaţă austeră. Nu pot uita chipurile de mucenice ale măicuţelor de la mănăstirea Japca – unica din Republica Moldova, care n-a fost închisă în perioada sovietică. Poate datorită faptului că, întemeiată pe o stâncă din apropierea Nistrului, fără drumuri de acces, ea nu le sărea în ochi căpeteniilor comuniste. Am fost acolo încă până la destrămarea uniunii, cu un grup de enoriaşi din ţinutul nostru. Respectând tradiţiile unui stabiliment rupestru (de peşteră), dar şi din cauza nevoilor materiale, călugăriţele trăiau într-o izolare şi sărăcie şocantă, purtând haine ponosite, câştigându-şi pâinea din muncă sisifică. Comunitatea măicuţelor a trecut prin grele încercări, a avut mult de suferit sub regimul sovietic, apărând dreptul la viaţă a mănăstirii. Atacurile activiştilor de partid au suferit eşec datorită stoicismului până la sacrificiu al călugăriţelor. Am văzut râuri de credincioşi, în marea lor majoritate femei şi copii din satele învecinate, care veneau spre mănăstire cu câţiva pumni de fasole într-o băsmăluţă, cu un kilogram de zahăr, de făină, crupe… Dar n-am zărit nici o maşină luxoasă, nici un boss de la conducerea raionului, sosit cu daruri scumpe, ca să primească în schimb indulgenţă pentru păcatele săvârşite faţă de popor şi ţară.

Acum, desigur, starea materială a mănăstirii s-a ameliorat. De la o colegă de facultate, care locuieşte într-o localitate din apropiere, am aflat că, deja de patru ani, au fost renovate biserica şi cele două chilii rupestre, devastate în trecut. La ora actuală mănăstirea Japca este una din cele mai amenajate şi mai prospere din Republica Moldova. N-am avut ocazia să trec pe acolo în aceste timpuri de prosperitate pentru complexul monahal cu o istorie atât de veche şi de dramatică şi nu ştiu dacă, după îmbogăţirea materială, îşi mai păstrează acea aură de sacralitate, acel farmec sfânt ce-i înfiora pe rarii vizitatori de odinioară şi-i apropia de Veşnicie.

Nu vreau să spun prin evocarea de mai sus că credinţa adevărată, exprimată în iubire de aproapele, milostenie şi iertare, există numai în sânul sărăciei, că Adevărul lui Hristos nu-şi găseşte loc în palate somptuoase, în sufletele milionarilor şi miliardarilor. Dar să nu uităm că Iisus s-a născut într-un sărăcăcios sălaş, a fost încălzit de suflarea boilor, a trăit umil printre oameni sărmani, le-a spălat picioarele ucenicilor săi, respingând luxul din templele fariseilor…

Şi-aici nu pot să nu pomenesc de exemplul noului papă Francisc de la Vatican, care, într-o lume dominată de bani, glorie şi putere, prin exemplul personal pledează pentru revenirea la valorile iniţiale ale creştinismului, adică la Adevărul despre care Iisus ne spune că ne face liberi. Apariţia, într-un mediu catolic infectat de trufie şi lux, a acestui papă neobişnuit prin comportamentul modest, trai auster, voinţa de neînfrânt de a urma idealul de sărăcie şi modestie al Sfântului Francisc de Assisi, a trezit reacţii dezaprobatoare (chiar ostile) în sferele înalte ale ortodoxiei. Mai întâi, prelaţii ortodocşi din Ucraina, dar şi din alte ţări, s-au indignat că presa autohtonă acordă atâta atenţie alegerii noului pontific de la Vatican. Preafericitul Filaret, bunăoară, a apreciat drept gest demonstrativ, de ochii lumii, refuzul papei la limuzina neagră de lux în favoarea autobuzului în care se aflau toţi cardinalii, subliniind că important este ce are slujitorul Domnului în suflet. Dar de unde să ştim noi, turma, ce poartă în suflet păstorii care se simt comod numai în odăjdii aurite şi în Mercedesuri? Nouă gesturile papei Francisc, care nici mai înainte când era cardinal n-a beneficiat de privilegiile oferite înalţilor prelaţi catolici (vile şi limuzine de lux, servitori etc.), ne inspiră speranţa într-o lume mai bună pe Pământ, nu numai în Ceruri. Abia venit la Vatican, noul pontif n-a dorit să i se facă haine la comandă, cerând să-i fie ajustate cele ale precedenţilor, ca să fie mai ieftin. În semn de solidaritate cu cei oropsiţi a declarat că nu va purta pantofii roşii de catifea – semnul distinctiv al papilor, uimindu-i pe cei cinci mii de jurnalişti invitaţi la prima audienţă cu senzaţionala declaraţie: „Cât de mult aş dori ca biserica să fie săracă şi pentru cei săraci”. Drept confirmare a acestei dorinţe ne serveşte şi faptul că pontiful i-a îndemnat pe pelerinii argentinieni să nu vină la inaugurarea sa, deoarece acest eveniment nu merită atâtea cheltuieli. El a considerat că e mai bine ca banii să fie daţi nevoiaşilor. Un exemplu unic de îndurare şi milă faţă de cei decăzuţi a demonstrat papa în Joia Paştelui catolic, când, fidel tradiţiei din perioada aflării în postura de cardinal, a spălat picioarele unor puşcăriaşi.

Nu vreau ca din cele expuse mai sus să se creeze impresia că fac pledoarie pentru catolicism. Or, după cum am accentuat de la bun început, nu pretind la pătrunderea în Adevăr, ci doar încerc să trec prin viziunile şi înţelegerea proprie lucruri evidente, de care ne ciocnim şi le vedem cu toţii şi despre care credem că sunt adevărate.

Maria TOACĂ