29 martie 2024
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

28 IUNIE – ZI DE DOLIU NAŢIONAL – O PAGINĂ NEAGRĂ ÎN ISTORIA ROMÂNILOR, RUPŢI DE LA SÂNUL PATRIEI

29 iunie 2016 р. | Categorie: Noutăţi

Astăzi, 28 iunie, e zi de doliu naţional. E o zi neagră în istoria românilor, rupţi de la sânul Ţării, înstrăinaţi de fraţi şi părinţi şi despărţiţi printr-un gard de sârmă ghimpată, instalat de un regim barbar şi hrăpăreţ. Prin chinurile cristice pe crucea Golgotei neamului românesc, pe care s-au jertfit părinţii, buneii şi străbuneii noştri, Bucovina lăcrimează încă cedată şi înstrăinată. Acum 76 de ani, la 28 iunie 1940, în consecinţa ultimatumului primit la 26 iunie din partea URSS, România a cedat fără luptă nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa şi Basarabia, teritoriile de la est de Prut fiind ocupate de armata sovietică, conform odiosului pact Ribbentrop – Molotov, din 23 august 1939. De altfel, Ţinutul Herţa, anexat de uniunea sovietică nu figura în documentul respectiv, dar ghiaurii bolşevici l-au răpit, la fel şi pe dulcea noastră Bucovină.

La 28 iunie 1940,  prin comunicatul nr. 25 al Marelui Stat Major al Armatei Române, populația a fost anunțată despre acceptarea ultimatumului de către Guvernul de la București și despre decizia de evacuare a armatei și administrației. Conform prevederilor ultimatumului, trei orașe importante – Chișinău, Cernăuți și Cetatea Albă – urmau să fie predate sovieticilor până la ora 14:00. Până la  2 iulie, a fost instalată noua frontieră de-a lungul râului Prut. Aproximativ patru milioane de locuitori, precum şi un teritoriu de peste 50.000 de kilometri pătraţi au trecut la URSS. A urmat apoi deznaţionalizarea românilor băştinaşi, masacrele din februarie de la Lunca şi de la Fântâna Albă, de la 1 aprilie 1941, unde au fost cosiţi de mitralierele grănicerilor sovietici sute şi chiar mii de români care aveau doar o singură vină – au dorit să trăiască liberi în Patria lor, deportările în masă din noaptea de 13 iunie în Siberia, Kazahstan, arcănirea bărbaţilor la munci silnice în minele din Donbas, în lagărele morţii de pe ţărmurile lacului Onega etc. La puţini dintre cei duşi în neagră robie le-a zâmbit norocul să-şi mai vadă vatra străbună, familia, să-şi îmbrăţişeze copiii. Mulţi au rămas să rătăcească prin stepele pustii  kazahe, sub gheţarii siberieni, fiind îngropaţi în gropi comune, fără cruci şi lumânări la căpătâi.

În câteva gropi comune au fost astupaţi cu pământ şi martirii măcelăriţi în poiana Varniţei de lângă Fântâna Albă, sub crucile rătăcite printre brazii crescuţi din osemintele eroilor, care, mai presus de toate, şi-au iubit Ţara şi Graiul, prin chinuri infernale trecând la cele veşnice cu visul de libertate neîmplinit.

Şi în acest an, la troiţa din Valea Plângerii, de lângă Fântâna Albă, i-am întâlnit pe fraţii Tovarniţchi -  Nicolae şi Costică, din Carapciu, bunelul cărora, Gheorghe Tovarniţchi, cu 75 de ani în urmă, împreună cu un grup de români din localitate, vreo 7 persoane, auzind că sovieticii le permit românilor bucovineni să treacă frontiera în România, au hotărât să se alăture grupului mare ce a pornit înainte cu cruci şi prapuri, ridicate din Biserica din Suceveni, sute şi chiar mii de oameni fiind seceraţi de mitralierele grănicerilor sovietici în poiana Varniţei.  Nu fără lacrimi şi durere în suflet îşi amintesc nepoţii de bunelul Gheorghe, cosit şi el de gloanţele călăilor „roşii”: „Când au ajuns la Sireţel, la Suceveni, mitralierele grănicerilor au tras în ei, bunelul trecea atunci pe punte. L-au găsit mort duminică. Alţii din grup au fost împuşcaţi toţi până la Siret. Pe unul rănit soldaţii ruşi îl duceau într-o căruţă, iar el bietul cerea apă. Călăii nu i-au dat. Nu le permiteau rudelor nici măcar să-i înmormânteze. I-au îngropat pe toţi într-o groapă comună într-un cimitir evreiesc din Petriceanca. La şase săptămâni bunica a făcut o plângere şi au fost dezgropaţi, 3 din ei, printre care şi bunelul Gheorghe, au fost  daţi țărănii în cimitirul din Hliboca. Atunci au început chinurile românilor, represiunile, deportările. Bunica a rămas cu doi copii –  Silvia, care avea 14 ani, şi tata Vasile de 13 ani”.

Au urmat apoi ani anevoioşi pentru bucovinenii vitregiţi de Neam şi Ţară, care au tot aşteptat să se întoarcă românii. Mulţi s-au dus în pământ cu acest vis în suflet, mulţi trăiesc plângându-şi soarta, educându-şi copiii şi nepoţi în spiritul valorilor naţionale. Însă rana din sufletele lor mai sângerează după cei scumpi şi dragi, înghiţiţi de hăul stalinist, dispăruţi fără urme pe drumul morţii şi exilului, la fel precum cea din inimile fraţilor Tovarniţchi din Carapciu, raionul Hliboca, fostul Adâncata. Lăcrimează nu doar roua în prourul dimineţii în Valea Plângerii, ci şi sufletele îndurerate ale celor ce sincer îşi deplâng rudele masacrate, care trăiesc cu amintirea vie şi cu durerea ce se va stinge în inimile lor doar  odată cu ultimul licăr al vieţii. Flacăra amintirii va arde mereu, iar lacrimile neuitării vor tot picura la altarul de jertfă în Catedrala Martirilor Neamului. Ele se preling acum şi pentru nepăsarea unora dintre noi, care îşi înstrăinează copiii de rădăcini, pentru indiferenţa, pasivitatea unor responsabili din Ţară, care se îngrijesc mai mult de propria carieră, decât de problemele românilor înstrăinaţi şi uitaţi. Or, doar cu concerte, petreceri şi manifestări multe de ochii lumii pentru a demonstra cât de activi şi patrioţi suntem, cât de harnici la vorbă şi lăudăroşi, nu vom mişca carul din loc, cu atât mai mult că de-acum nici nu mai scârţâie, nu vom întoarce şcolile ucrainizate, nu ne vom pătrunde de mai multă responsabilitate şi simţire românească, demnitate naţională, nu ne vom vindeca de ispita trădării, când ne vindem sfinţii şi părinţii. 

Felicia NICHITA-TOMA

Foto: "Zorile Bucovinei"