26 mai 2022
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

CUM A INTRAT ÎN LEGENDĂ ŞTEFAN CEL MARE ŞI SFÂNT

4 iulie 2016 р. | Categorie: Noutăţi

Viteazul şi credinciosul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt a avut cea mai lungă domnie din toţi domnitorii. A condus cu înţelepciune şi diplomaţie Ţara timp de peste 47 de ani și de 42 tot șchiopăta. Aproape după fiecare bătălie a înălţat câte un sfânt locaş de închinare -   44 de mănăstiri. A intrat în legendă la 2 iulie 1504, la ora 4 de zi.

 Încă în 1462, la primul asediu al Chiliei, Voievodul Ştefan cel Mare a fost rănit grav la picior de un glonte genovez. În 1475 invită  un medic de la Veneția să îl trateze, iar nici în 1502  rana nu se închisese, ci îl chinuiau durerile. De altfel, în pofida faptului că din 1502 venise să-l trateze Matei Mauriano, un excelent şi iscusit medic venețian, situația nu se îmbunătățește. În decembrie 1502 este trimisă o scrisoare către dogele Leonardo prin care acesta este rugat să permită venețianului Dimitrie Purcivi de a se întoarce cât mai urgent în Moldova cu doctoriile prescrise pentru Ştefan cel Mare. Mauriano moare însă în 1503, iar Voievodul trimite o nouă scrisoare dogelui Leonardo, prin postelnicul Teodor, solicitând alt medic. Din cauza podagrei nu își mai putea mișca mâinile și picioarele. La  9 noiembrie 1503, regele Vladislav al Ungariei îi scria dogelui Veneţiei: ”Domnul Moldovei e chinuit de o boală lungă și a ajuns la grele bătrânețe”. Medicul Ieronim da Cesena soseşte la Suceava, la Cetatea de Scaun, la  2 ianuarie 1504. Însă, între timp, boala se agravase. O dată cu Ieronim, vine şi de la Buda și un alt medic, Leonard de Massari. La Suceava deja se afla un medic evreu, trimis de hanul tătăresc și un altul din Nurnberg, Ioan Klingensporn.

La 30 iunie 1504, după ce a fost consultat de acești medici, numiți în actele vremii bărbieri (în evul mediu bărbierii jucau rol de chirurgi, însoțind mereu armatele aflate în campanie), se ia hotărârea arderii rănilor de la picioare cu fier roșu. Operația n-a ajutat, iar Voievodul a fost chinuit în zadar. Dându-și seama că sfârșitul e aproape, Ștefan a ținut să hotărască însuși succesiunea la tron. Boierii se împărțiseră în două tabere: una îl susținea pe Bogdan Vlad – fiul domnitorului, acesta fiind dorit și de Ștefan cel Mare și de regele Ungariei - iar cealaltă îl sprijinea pe un alt fiu, se pare Ștefan, aflat la curtea sultanului. Pentru a curma orice discuție și a-și impune voința, bătrânul Voievod dă poruncă să fie dus la locul unde se ținea adunarea boierilor și acolo pune să fie tăiate capetele șefilor celor două tabere. Prin acest gest de supremă autoritate, Domnitorul îl impune ca succesor pe Bogdan Vlad. La puțin timp după aceea, la 2 iulie 1504, la ora patru după-amiaza, Ștefan ce Mare intrat în legendă.

Sfântul Voievod își pregătise din timp mormântul la mănăstirea Putna, cea mai importantă ctitorie a sa. Pe lespedea de marmură era gravată inscripția: ” Bine cinstitorul Domn Io Ştefan Voievod din mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, ctitorul şi ziditorul acestui sfânt lăcaş carele aici zace şi s-a mutat în veşnicele lăcaşuri în anul 7…”. Data morții evident lipsea, iar urmașii săi nu au completat-o. Se găsește însă pe acoperământul de stofă al mormântului, făcut din porunca lui Bogdan: ”Io Ștefan voievod a domnit în Țara Moldovei 47 de ani și trei luni și s-a mutat la lăcașul cel veșnic în anul 7012, în luna iulie, ziua a doua, marți, în ceasul al patrulea din zi”. Însoțit de boieri, de toată curtea și de o mare mulțime de norod, care lăcrima şi înţelegea că l-a pierdut pe cel mai mare apărător al său, strălucitul convoi ce însoţea trupul neînsufleţit al Marelui Voievod, apărătorul săracilor şi creştinătăţii, „în măreaţa zi de vară”  a pornit spre Mănăstirea Putna, locul de veşnic repaus, unde și azi se odihnește  Ştefan cel Mare şi Sfânt.

Cronicarul Girgore Ureche, în “Letopisețul țării Moldovei, de când s-au descălecat țara” ne povestește:

„Nu multă vréme, daca s-au întorsu Ștefan vodă de la Pocutiia la scaunul său, la Suceava, fiindu bolnav și slabu de ani, ca un om ce era într-atâtea războaie și osteneală și neodihnă, în 47 de ani în toate părțile să bătea cu toții și după multe războaie cu noroc ce au făcut, cu mare laudă au muritu, marți, iulie 2 zile. Fost-au acestu Ștefan vodă om nu mare de statu, mânios și de grabu vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospéțe omorâea fără județu”. Judecata aspră a Domnitorului urmează să fie privită prin prisma faptului că Ureche era membru al tagmei boierești, iar Ștefan a ordonat executarea a trei dintre apropiații cronicarului, ei fiind acuzați de hiclenie, adică trădare.

 „Amintrilea era om intreg la fire, neléneșu, și lucrul său îl știia a-l acopieri și unde nu gândiiai, acolo îl aflai, scria acelaşi cronicar. La lucruri de războaie meșter, unde era nevoie însuși se vârâia, ca văzându-l ai săi, să nu să îndărăpteze și pentru acéia raru război de nu biruia. Și unde-l biruia alții, nu pierdea nădéjdea, că știindu-să căzut jos, să rădica deasupra biruitorilor. Mai apoi, după moartea lui și ficiorul său, Bogdan vodă, urma lui luasă, de lucruri vitejești, cum să tâmplă din pom bun, roadă bună iese.

Iară pre Ștefan vodă l-au îngropat țara cu multă jale și plângere în mănăstire în Putna care, era zidită de dânsul. Atâta jale era, de plângea toți ca după un părinte al său, că cunoștiia toți că s-au scăpatu de mult bine și de multă apărătură. Ce după moartea lui, până astăzi îi zicu sveti Ștefan vodă, nu pentru sufletu, ce este în mâna lui Dumnezeu, că el încă au fostu om cu păcate, ci pentru lucrurile lui céle vitejești, carile niminea din domni, nici mai nainte, nici după acéia l-au ajunsu. Fost-au mai nainte de moartea lui Ștefan vodă într-același anu iarnă grea și geroasă, câtu n-au fostu așa nici odinioară, și décii preste vară au fostu ploi gréle și povoaie de ape și multă înecare de apă s-au făcut. Au domnitu Ștefan vodă 47 de ani și 2 luni și trei săptămâni și au făcut 44 de mănăstiri și însuși țiitoriu preste toată țara.”

Iubit de popor, omagiat de străini, lăudat de dușmani și prețuit de aliați, Ștefan cel Mare a intrat în conștiința românilor ca una dintre cele mai măreţe şi luminoase figuri din Istoria Națională, ca cel mai Viteaz, cel mai Strălucit şi Credincios Domnitor al Ţării.

Surse:

Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi tipuri până astăzi, editura Albatros, 1971; Constantin C. Giurescu, Istoria românilor vol II, editura All. București, 2010;  Istoria românilor, vol IV, editura Enciclopedică, București, 2001

Felicia NICHITA-TOMA