05 decembrie 2019
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

PAS LA PAS PRIN ŢARA DRAGĂ: Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel…

11 august 2016 р. | Categorie: Noutăţi

Avem o ţară unde au stăpânit odată

Vitejii daci, bărbaţi nemuritori

Şi unde stau de veacuri laolaltă,

Izvoare, văi şi munţi cu fruntea-n nori.

(Radu Gyr)

E mare boală dorul de drumeţie. La orice vârstă te-ar prinde, nu mai scapi de această patimă. Mai ales când dorul te poartă prin locuri despre care ai auzit poveşti în copilărie, ai citit prin cărţi, visând apoi să le vezi cu ochii proprii. Scriam vara trecută despre momente şi privelişti de neuitat din timpul unei călătorii de patru zile pe itinerarul Suceava – Piatra Neamţ – Cheile Bicazului – Sovata – Braşov – Sinaia, împărtăşindu-mi bucuria de a fi cutreierat locuri pitoreşti, spre care ne atrage sufletul în căutarea veşniciei. Dar sunt încă atâtea alte minunate drumuri prin România, de nu mai ştim câte vieţi ne-ar trebui ca să le parcurgem, să le admirăm măreţia.

Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel…

Ştim bine, însă, că ne este dată o singură viaţă şi nu trebuie să zăbovim dacă dorim să parcurgem drumurile la care visăm. Cam târzior în măsura anilor împliniţi, cu prea mari bătăi de inimă, am urcat aleea şerpuitoare spre Cetatea Neamţului, despre care am aflat, mai întâi, nu din cărţile de istorie, ci din poveştile părinţilor. Îndeosebi îmi plăcea să ascult legenda despre muma lui Ştefan cel Mare. Mai târziu am învăţat pe de rost poemul lui Dimitrie Bolintineanu, rămânând cu o mare nedumerire despre această mamă nemaipomenit de aspră. Mi se părea chiar rea şi fără inimă. Cum să-ţi laşi fiul rănit pradă duşmanului? Cum să nu-i deschizi poarta cetăţii? Dar deschideţi poarta... Turcii mă-nconjor.../Vântul suflă rece... Rănile mă dor!", se ruga tânărul voievod. Şi ce-i răspunde mumă-sa?! "Ce spui, tu, străine? Ştefan e departe;/ Braţul său prin taberi mii de morţi împarte./Eu sunt a sa mumă;/el e fiul meu;/De eşti tu acela, nu-ţi sunt mumă eu!”. Aşteptam cu înfiorare să se întâmple o minune, să-i deschidă muma poarta, însă ea îşi trimitea fiul să moară pentru ţară.

Cu aceleaşi gânduri de demult, m-am apropiat de poarta cetăţii. Trecând de pe pod pe puntea ce se ridica în caz de pericol, mi-am amintit de povestea relatată de Ion Neculce în „O samă de cuvinte, şi de evenimentul istoric evocat în poemul lui Bolintineanu – lupta de la Războieni de la 1476. Răscolind prin memorie, mi-am dat seama că zadarnice mi-au fost emoţiile din copilărie. Or, după cum atestă documentele istorice, muma lui Ştefan cel Mare, doamna Oltea-Maria, era moartă de 8 ani, la momentul când Ştefan se apăra de turci la Războieni. Totuşi, duhul patriotic este atât de răscolitor în această legendă, încât n-am pus nicicând la îndoială veridicitatea ei, deşi adevărul istoric ne spune altceva.

În schimb, ruinele şi zidurile refăcute ale cetăţii, construite în timpul domniei lui Petru Muşat la finele sec. XIV şi fortificate de Ştefan cel Mare în sec. XV, păstrează adevărul despre eroismul celor 19 plăieşi, care au rezistat în faţa oştirii numeroase a leahului Ian Sobieski. Doar prin vicleşug, ticluind o scrisoare falsă prin care, cică, domnitorul Moldovei le cerea plăieşilor să predea cetatea, polonezii au izbutit să treacă dincolo de zidurile citadelei. 

Până a face turul cetăţii, un fior rece m-a cuprins, evocând un eveniment tragic, produs chiar la intrarea pe poartă. Tot în acea perioadă, la 1686, un grup de cazaci au răpit-o pe domniţa Ruxandra, fiica lui Vasile Lupu, şi i-au cerut să le arate unde şi-a ascuns tatăl ei averea. După ce au luat 19 mii de galbeni, i-au tăiat capul domniţei, cu un topor, la poarta cetăţii.  

Deşi era o zi obişnuită de lucru, prin cetate se perindau valuri de turişti. Majoritatea vorbeau limbi străine şi, probabil, habar nu aveau de suferinţele frumoasei domniţe. Mai ales că aveau ce vedea în cetatearestaurată, care arată acum ca o adevărată bijuterie. Şi eu abia mă ţineam din urma domniţei mele Veronica, nepoţica de patru ani, dornică să se caţere pe ziduri, să se ascundă prin nişele folosite de oşteni ca puncte de observaţie. Povestea domniţei Ruxandra trebuie să mai aştepte, e prea sinistră pentru fragilitatea vârstei ei, la fel ca Sala de Sfat şi Judecată, locul în care Domnul Moldovei se sfătuia cu boierii sau îi judeca pentru anumite păcate. În acea sală, de pe un perete de zid ne privea voievodul Ştefan cel Mare, iar masa lungă, scaunele din lemn, cu spătar înalt, ne-au întors în epoca sa.

Ca într-un film, ne-am pomenit deodată într-o odaie micuţă, în care la o masă stau la sfat câţiva boieri, având la picioare o blană imensă de urs şi câteva elemente decorative: rozete, un cerb, o nimfă cu două cozi de peşte. Tot acolo se află Iatacul şi Camera de taină, iar dedesubt – Sala Armelor, plină de suliţe şi scuturi. N-am ocolit nici cel mai înfiorător loc: Neagra Temniţă - animată cu figurine de ceară ce reprezintă deţinuţii şi condiţiile crâncene de detenţie. Trădătorii şi infractorii mureau în chinuri de frig şi de foame, ajungând hrană pentru rozătoare.

Ca semn că cetatea e creştină, aici există şi un Paraclis cu hramul Sf. Nicolae, predominat de roşu, culoarea sacrificiului. Camera de locuit, camera Domniţelor, bucătăria cu blide şi ulcioare, sobă, taburete şi masă, Camera de provizii atestă că cetatea a avut toate cele necesare traiului zilnic, inclusiv o Monetărie clandestină, într-un spaţiu extins. Pentru cei ce vin fără de ghid, nepregătiţi cât de cât în privinţa istoricului cetăţii, peste tot sunt panouri explicative. Principalul este să aveţi picioare bine odihnite pentru a escalada colina pitorească, pe aleea din mijlocul pădurii seculare ce ne înalţă spre „cuibul de vulturi”, cum este numită semeaţa citadelă apărată de plăieşii medievali.

Maria TOACĂ

(Va urma)