24 august 2019
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

MULTĂ VREME A TRECUT DE LA CEA MAI FRUMOASĂ POVESTE

23 august 2016 р. | Categorie: Noutăţi

Tocmai cincizeci de ani, o jumătate de secol, o viaţă de om am putea spune, dacă dorim, cu tot dinadinsul, să subliniem câtă vreme a trecut de când s-au îndepărtat, s-au înstrăinat... Dar se poate spune şi altfel: „Au zburat clipele învârtind nebunatic roata vieţii. Abia am reuşit să ne creştem copiii, să ne vedem cu nepoţi mari, unii chiar să legănăm strănepoţi… Abia ne-a ajutat Dumnezeu să ne întărim bine pe picioare şi iată că ne bântuie durerile prin oase… Parcă mai ieri nu ne săturam de somn, dar pe neprins de veste am ajuns să ne chinuiască insomniile…”. E firesc ca astfel de gânduri să-i fi răvăşit pe „băieţii” şi „fetele”, foşti elevi ai fostei şcoli-internat din Herţa (astăzi Liceul „Gheorghe Asachi”), adunaţi la o extraordinară revedere după cincizeci de ani de la absolvire. Dar nimeni nu şi le arăta pe faţă, valurile regretelor că viaţa trece fulgerător fiind alungate undeva departe, într-un spaţiu atemporal. Pentru ei, cei câţi au reuşit să se strângă din două clase absolvente ale anului 1966, roata vremii s-a oprit în loc câteva ore, ba chiar s-a rostogolit lent înapoi prin timpul când şi-au trăit cea mai frumoasă poveste a copilăriei, făcând să tremure de febra emoţiilor şi aerul, şi copacii ce freamătă în curtea liceului de astăzi, dar sădiţi de elevii care alergau pe aici cu cinci decenii în urmă.

Un an cu două promoţii

Era duminica scoaterii Sfintei Cruci, în biserici se sfinţea macul prins în bucheţele de flori, iar incinta Liceului din Herţa se transformase într-un templu al amintirilor, sfinţite cu lacrimile bucuriei de la căldura îmbrăţişărilor. Dangătele clopotelor ce răspândeau lumina duhovnicească s-au contopit pentru un moment cu sunetul vesel al clopoţelului ce-i chema de elevii de acum 50 de ani în clasă, la cea mai grozavă lecţie a vieţii trăite până acum.

Dar până la acest moment de supremă intensitate emotivă au fost câteva premergătoare, de maximă pregătire sufletească şi organizatorică. S-ar părea că e cum nu se poate mai simplu să se întâlnească foştii colegi de clasă sau de facultate. Dar nimic nu se face fără un nucleu sau măcar o persoană care îşi asumă răspunderea să dea de urma celor pierduţi prin lume, să-i adune laolaltă, să regizeze o astfel de sărbătoare. Dna profesoară Didina Posteucă are deja un car de experienţă de la sărbătorirea semicentenarului şcolii-internat din Herţa, când l-a ajutat pe dl Petru David în procesul de organizare. Asumându-şi pe deplin rolul de regizor, de data aceasta dumneaei a fost încurajată de energicul, spirit neadormit Petrică David, care, deşi nu face parte din promoţia jubiliară (a absolvit în 1970) şi-a oferit sprijinul. Mai ales, şi-a manifestat manierele galante, aducând minunate buchete de flori pentru profesorii de odinioară. E şi aceasta o rară fericire, de a întâmpina semicentenarul de la absolvirea şcolii alături de unsprezece oameni dragi, câţi mai sunt vii din profesorii care i-au pornit pe drumul vieţii.

Şcoala ca o casă părintească

Dar cei mai mulţi îşi dorm somnul în cimitire – şi profesori, şi colegi de clasă. Promoţia de acum 50 de ani este deosebită mai ales prin faptul că au fost două clase – a zecea şi a unsprezecea. Adică, până la 1966 şcoala medie era de unsprezece clase, iar din acel an s-a trecut la învăţământul mediu general de zece clase. Datorită acestui fapt, organizatoarea întâlnirii a fost nevoită să-şi lărgească aria căutărilor prin toată Ucraina, Moldova şi mai departe prin Europa. Cu cât mai întinse depărtările, cu atât mai mare a fost bucuria întâlnirii. Însă până a păşi pe coridoarele şcolii cu toţii s-au oprit pentru un minut prelungit de reculegere la cimitir, aprinzând lumânări mai întâi la mormintele celor care le-au fost ca adevăraţi părinţi, directorul Victor Liliac şi soţia sa Serafima (le-a predat lucru manual), Constantin Zvâncă, dirigintele clasei a XI-a, Fiodor Cârlig, profesorul de matematică. Cât a durat drumul din Cernăuţi până la Herţa, Aurica Ţârdea, „eleva” cu care am nimerit pe aceeaşi banchetă, mi-a povestit câteva istorioare ce pun în lumină bunătatea şi omenia regretaţilor pedagogi. „Mai toţi eram din familii numeroase, unii aveam numai mamă sau numai tată. Eu sunt născută în Târnauca, am rămas de mică orfană de mamă, m-a crescut bunica Elena. Şcoala-internat din Herţa mi-a fost mai mult decât casa părintească, iar directorul Liliac ca un tată. Să vă povestesc numai un caz. Aveam, la limba română mi se pare, un învăţător tare rău, nici nu-i ţin minte numele. Ne impunea să stăm în picioare, striga la noi fără vreun motiv… Nu dovedeam să deschidem gura că ne punea note de doi. O dată, eu cu Vera Bostan şi Elena Bortă (tot din Târnauca, Dumnezeu s-o ierte că e moartă) i-am înfipt în scaun câteva ace de la compas. Vă închipuiţi ce gălăgie se iscase. L-a chemat pe director în clasă, credeam că ne alungă din internat. Ce-a fost mai departe e şi mai greu de imaginat. Directorul nostru l-a concediat pe învăţătorul cela nebun, iar noi ne-am ales doar cu o blândă mustrare. S-a luptat mult pentru lotul şcolar, ca să învăţăm a gospodări pământul, am sădit mulţi pomi, castani… Castanii nu mai sunt”.

Cu drag îl pomeneşte dna Aurica şi pe profesorul de matematică Fiodor Cârlig. Şi el a pus umărul la deschiderea şcolii, apoi i-a învăţat pe copii să iubească tot ce creşte şi se mişcă pe pământ. Când slăbise de puteri, ea trăind nu departe, intra şi-i ajuta prin gospodărie. Bătrânul profesor avea o fiică medic, care trăia departe la Kyiv. Aurica, rămasă cu patru nepoţei acasă, era abătută de grija pentru fiica şi ginerele plecaţi la muncă în Portugalia. Faţă de nepoţei îşi reţinea emoţiile, iar la fostul învăţător dădea frâu liber lacrimilor. El o mângâia cu cuvinte de încurajare: „Nu plânge, acolo lor li-i bine, să vezi că o să te bucuri că au plecat”. Într-adevăr, vorbele i s-au adeverit: după 17 ani trăiţi şi munciţi în Portugalia, fiica cu soţul ei Ion şi cei cinci copii ai lor (cea mai mică Diana s-a născut acolo) au, la Oceanul Atlantic, casă şi de toate pe masă. Doi din nepoţi sunt deja căsătoriţi cu portughezi. Bunica îi vede şi vorbeşte prin skype. Noroc de această minune tehnică, că s-ar prăpădi de dorul lor. Mai are doi nepoţi dragi de la fiica Lilia de la Movila, de la cel mai mare, Dorin, pictorul, bucurându-se de strănepoata Năstica.

Şi de la alte femei, cu care am făcut drumul spre Herţa, am auzit doar lucruri frumoase despre foştii profesori. Galina Babaşkina m-a uimit că vorbea în limba rusă. Cum şi în virtutea căror împrejurări a ajuns la Herţa? „Tatăl meu e din Berestea. A făcut armata la Tomsk, acolo s-a însurat. După ce m-am născut eu, ne-a adus cu mama în satul lui. Degrabă mama a murit. Mai aveam o soră. Tata, ca bărbatul, ne hrănea mai mult cu cartofi prăjiţi. Până-n clasa a şaptea am învăţat la Berestea, apoi la Herţa mi se părea că-s în rai. Învăţătorii mi-au spus s-o aduc şi pe sora mea. Toţi aveau grijă de noi. De sărbători, colegele de clasă mă chemau la ele acasă. Eu vroiam la tata. Odată iarna, mergând prin zăpadă până la brâu de la Noua Suliţă spre Berestea, încălţată în pantofi, plângeam de necaz că nu m-am dus la prietenele mele”. Galina ştie pe de rost poezii de Eminescu şi altele învăţate în şcoală...

Din nou un tot întreg

Un alt destin – Vera Bostan. Didina Posteucă şi-a găsit colega de clasă în Cehia, unde îşi are domiciliu. Deja de zece ani a obţinut şi cetăţenie (după ce a susţinut un examen sever la limba cehă), primeşte pensie pentru munca prestată timp de două decenii acolo. Spre deosebire de fiica ei, dorul o mână spre locurile natale. „Tinerii se acomodează mai uşor, iar pe cei mai în vârstă pământul de acasă îi atrage mereu”, spune ea, ca un ecou la cuvintele Vioricăi Rusu din Buda Mică, stabilită de 14 ani în Spania, cu o ţinută elegantă de fată mare. De fapt, nici „fetele” care n-au vrut ori n-au fost nevoite să-şi împlinească destinul prin ţări străine nu cedează la înfăţişare în faţa „europenelor”, cu sufletul fiind poate şi mai împăcate că s-au afirmat profesional, că nu s-au înstrăinat de vatră. Domnica Tovarniţchi (născută Bileţchi) a predat timp de 43 de ani matematica la prestigiosul Liceu „Mihai Eminescu” din Carapciu, Zamfira Ţugui din Cupca (Gubceac după soţ), s-a stabilit din 1969 la Cernăuţi, a lucrat în comerţ, are o fiică, absolventă a facultăţii de istorie şi un nepot care a terminat cu menţiune economia la Universitatea Cernăuţeană. Virginia Lupu (Bezede), după facultate, a lucrat trei ani în şcoala de unde a pornit în largul vieţii, apoi şi în alte colective pedagogice. Paraschiva Mândrescu, stabilită în comuna Cupcini din raionul Edineţ, Republica Moldova, pe lângă activitatea pedagogică s-a făcut cunoscută şi în calitatea-i de coristă a vestitului colectiv coral de acolo. „Băieţi” de acum 50 de ani erau mai puţini prezenţi la apel, dar au şi ei cu ce se lăuda. Ion Bileţchi (absolvent al cl. XI-a) a lucrat 22 de ani ca director de şcoală în satul natal Iordăneşti, învăţându-i pe copii matematica şi fizica. Vasile Sandulache, născut la Fundoaia, consătean şi coleg de bancă al Didinei Posteucă, a ajuns orăşean get-beget, cu o vechime de aproape 27 de ani în organele de interne.

Fericirea absolvenţilor clasei a X-a a fost de a-l avea alături pe dirigintele lor, Mihai Scripnic, sosit de la Storojineţ împreună cu simpatica-i soţie Ortansa, care, spre deosebire de soţ, se ţine şi acum de munca pedagogică – are ore de igienă a sănătăţii la ŞM Ropcea. Cu voce tremurândă a făcut apelul clasei sale, despre care spune că alţi copii nu are, deoarece i-a fost prima şi ultima în cariera-i de pedagog. S-a păstrat minutul de reculegere, au curs lacrimi pentru cei plecaţi în eternitate, durerea după liniştitul, omenosul Vasile Petrov fiind încă proaspătă. Cu voce blândă ca şi atunci când le preda chimia, profesorul le-a spus să nu se ruşineze de lacrimile lor, căci lui nu-i este ruşine de niciunul din foştii elevi. Cinci ani cât a lucrat la şcoala-internat din Herţa a fost pentru el ca o poveste. Pentru clasa a XI-a, în locul regretatului diriginte Constantin Zvâncă, catalogul l-a strigat fratele său, fostul şef de studii Emil Zvâncă, depănând şi el din caierul de aur al amintirilor.

Directul de astăzi al Liceului, Veceaslav Sidor, împreună cu profesoara de română Elena Apetri şi un grup de elevi, au stăruit să le creeze musafirilor atmosfera prietenească a unei case părinteşti. Deşi liceenii se aflau încă în vacanţă, iar întâlnirea a coincis cu pregătirile localului pentru începerea anului de învăţământ, ei au deschis cu largheţe sufletească toate uşile, repetând cu drag tradiţia încetăţenită de a-şi întâmpina oaspeţii cu pâine şi sare. N-a lipsit nici tânărul şef al învăţământului din raion, Octavian Magas, felicitându-i pe elevii de odinioară pentru înţelepciunea adunată şi sclipirile tinereşti din privire. Absolventul anului curent al Liceului, Dumitru Posteucă a impresionat auditoriul cu un fragment din „Domnul Trandafir” de Mihail Sadoveanu, dând dovadă de o memorie fenomenală. Recitalul tinerilor liceeni i-a inspirat pe oaspeţi să-şi amintească elogios de profesorii lor. Didina Posteucă a dat citire unui adevărat eseu despre sacrificiile îndrumătorilor de odinioară, fiind completată de colegi, care au vorbit despre dragostea ce-i înconjura, amintind cum după miez de noapte profesorul de astronomie i-a trezit să le arate stelele, cum cel de română îi ducea pe malul Prutului să asculte trilurile priveghetorilor, cum au fost purtaţi prin excursii la Odessa, Moscova şi alte oraşe… Cu adâncă recunoştinţă „elevii” li s-au închinat profesorilor, datorită cărora se mai simt copii. Le-au răspuns venerabila Daria Glugovskaia, poeta Silvia Caba-Ghivireac, care pe la începutul anilor 60 abia începuse cariera pedagogică, dar le era ca o „steluţă călăuzitoare”, ceva mai târziu, după ce au gustat din bucatele gătite de bucătăresele liceului, şi Ilie Avasiloaie – cu talentul său deosebit de a-şi exprima sentimentele prin cântec.

Fără Băhnărel şi David nu-i chef de sărbătoare

Doctorul habilitat în medicină Ion Băhnărel are atâtea titluri şi funcţii încât e greu să le enumeri pe toate. Important este că toată viaţa se ocupă de sănătate, în mod profesionist, ştiinţific, fiind prim vice-director al Centrului Naţional de Sănătate Publică din Republica Moldova. Şi mai important e că, deşi de 46 de ani trăieşte şi activează la Chişinău, şcoala-internat din Herţa îl atrage asemenea casei părinteşti din Proboteşti, unde are cea mai scumpă comoară – pe măicuţa Elena din neamul Tutunarilor. Sărbătoarea cea mare a familiei se apropie vertiginos: exact de Crăciun, la 25 decembrie, mama sa Elena îşi va începe sutarul, rotunjind 90 de ani. Îmbrăţişându-şi foştii colegi de şcoală, dl Băhnărel le-a dorit (cu cuvintele surorii sale mai mari) să fie tari, sănătoşi şi bucuroşi, cum este el când vine încoace. Călătorind prin timp, a destăinuit cum se uita pe furiş la frumoasele fete din clasele a X-a şi a XI-a, măgulindu-le, fără să se teamă de soţia sa Doina, prezentă în sală, cu complezenţa că sunt frumoase şi acum. Succedând glumele cu lucruri serioase, a vorbit despre tot întregul care au fost elevii şi pedagogii. Capitolul celor triste l-a epilogat cu un vers de Coşbuc din „Moartea lui Fulger”, înscris pe monumentului consăteanului său Dumitru Potcolină – un muzicant vestit odinioară: „Ce urmă lasă şoimii-n zbor?/ Ce urmă, peştii-n apa lor?/ Să fii cât munţii de voinic,/ Ori cât un pumn să fii de mic,/ Cărarea mea şi-a tuturor/ E tot nimic!”.

Prietenul său, Petru David, medic şi el, a mărturisit că este fericit când vede oameni fericiţi, mai ales pe cei din familia şcolii-internat de la Herţa. Îşi doreşte să-şi revadă profesorii, trecuţi de 80 şi 90 de ani, şi la viitoarele întâlniri în casa unde cea mai frumoasă poveste a începutului de viaţă n-are sfârşit.

Maria TOACĂ

Foto "Zorile Bucovinei"