NE-A ÎNVĂŢAT SĂ NE IUBIM NEAMUL, O VIAŢĂ ÎI VOM FI DATORI…

În ziua de 26 august a acestui an, Vasile Bizovi, neuitatul profesor de limba română, ne-a adunat la baştina sa, la Boian, să-i sărbătorim cea de-a 90-a aniversare în mijlocul fiinţelor apropiate, care îi ţin vie amintirea, îi continuă faptele. Ne-am adunat cu regrete în suflet pentru că a plecat prea devreme, dar şi cu bucuria de a-l fi cunoscut şi a-l fi avut de îndrumător în viaţă. N-a fost mare cercul nostru, celor înnemuriţi cu Vasile Bizovi nu doar prin legături de sânge, ci şi prin dragostea de carte, prin idealuri şi credinţa că suntem suflet şi trup din întregul României. Dar, cu toate că am fost mai puţini decât atunci când l-am comemorat la 15 ani de la trecerea în eternitate, sinceritatea şi emoţiile evocărilor au vibrat şi mai tulburător.

A rămas ca un stâlp al românismului

Iniţial, ne gândeam să „stăm la sfat” cu Vasile Bizovi de ziua sa, adică să improvizăm un moment omagial, în cadrul redacţiei noastre, unde regretatul dascăl aducea articole, venea cu sfaturi şi după sfaturi. Dar iniţiativa redactorului-şef al „Zorilor Bucovinei”, Nicolae Toma, s-a intercalat cu cea a primarului Boianului, Gheorghe Demenciuc, ambii convenind că Boianul e locul unde se cuvine să-l evocăm pe cel ce a purtat cu atâta demnitate numele de român, înălţându-i un monument măcar din cuvinte. Astfel, aniversarea lui Vasile Bizovi ne-a dat imbold şi fericitul prilej să ne întâlnim între noi boincenii. Alături de primarul Gheorghe Demenciuc şi redactorul Nicolae Toma, preşedinte al Societăţii Jurnaliştilor Români Independenţi din regiunea Cernăuţi, societate din care Vasile Bizovi face parte post-mortem, s-au aflat colegii noştri, boinceanul Mihai Huţcal, Dumitru Covalciuc, Felicia Nichita-Toma. Despre ultimii doi putem spune că sunt adoptivii Boianului – scriitorul, istoricul Dumitru Covalciuc datorită faptului că şi-a asumat responsabilitatea pentru îngrijirea şi editarea monografiei scrise de neostenitul erudit, iar jurnalista Felicia Nichita Toma pentru că vine la „iubita baştină a soţului ei mai des decât în satu-i natal Voloca”. Pe bună dreptate poate fi primit în comunitatea celor mai vrednici boinceni ce fac parte din prietenii şi neamul lui Vasile Bizovi, şi consulul Aurelian Rugină, Consulatul General al României la Cernăuţi aducându-şi atât contribuţia, cât şi onorurile la momentul omagial. Prezenţa dumnealui a adus adierea de optimism foarte necesară tinerilor care urmează să zidească viitorul acestei străvechi aşezări de buni români: „Acţiunea de astăzi şi cea cu ocazia sărbătorilor pascale mă fac să mă gândesc că românismul nu va dispare de aici niciodată. Ne-am adunat pentru a comemora un dascăl, un savant, dar mai ales un patriot. Aş vrea să accentuez această calitate a lui Vasile Bizovi – cea de patriot, care l-a făcut să sufere. A pătimit, asupra casei sale au fost aruncate pietre, dar a rămas ca un stâlp al românismului. Mai ales în perioada renaşterii naţionale, la începutul anilor 90 s-a remarcat prin impunerea conştiinţei că suntem români. Când a avut loc recensământul s-a reuşit să se impună adevărul că locuitorii din regiunea Cernăuţi, din Boian sunt români. Aducem mulţumiri celor ce ţin trează memoria lui Vasile Bizovi şi conştiinţa că sunt români”.

Drept confirmare la mesajul distinsului oaspete a răsunat recitalul elevilor Gheorghe Toma, Marinela Buzei (cl. X, Gimnaziul de la Hliniţă) şi Anastasia Luceac, Mihai Morăraş (cl. XI, ŞM Boian-centru). Pentru aceşti copii, gătiţi în uniforme şcolăreşti, noul an de învăţământ a început deja cu o lecţie extraordinară, ce le-a adus plăcuta surpriză de a primi de la consulul Aurelian Rugină câte o carte şi un mic dar bănesc, pe care, posibil, îşi vor cumpăra cărţile dorite, aşa cum ne-a învăţat pe noi, generaţiile mai mari, profesorul omagiat. Bucuria elevilor a fost împărtăşită de profesoarele lor de limba şi literatura română, Rodica Dârda şi Maria Vasilciuc.

În timp ce tinerii s-au dus la cimitir, să depună coroana recunoştinţei la mormântul profesorului, elevii de cândva au adunat într-un buchet simbolic florile amintirilor. Găzduindu-ne în localul primăriei, conducătorul localităţii, Gheorghe Demenciuc, l-a evocat ca pe „unul din cei mai iubiţi fii ai satului, un om care din timpul vieţii a devenit legendă”: „A fost un model de moralitate pentru toţi. Am avut fericirea să-l am ca profesor, să-i fiu coleg, prieten. M-a susţinut când am avut nevoie de încurajare. Deşi era modest şi se ferea de funcţii de conducere, a căzut de acord să-mi fie adjunct pentru munca ştiinţifică la Gimnaziul de la Hliniţă. A scris mult despre satul nostru, lucrarea de vârf fiind monografia Boianului. Acum e de datoria noastră să scriem despre el, să ne amintim, să-l avem în inimă şi să-i mulţumim pentru toate faptele sale”.

Fericirea de a-l fi cunoscut

Cu întrebarea şi totodată cu răspunsul de ce noi, ziariştii de la „Zorile Bucovinei”, am venit în această zi la Boian s-a prezentat în faţa consătenilor Nicolae Toma, accentuând că suntem datori cu un „Mare Mulţumesc!” atât regretatului profesor, corespondent netitular, cât şi boincenilor (primarului, dnei Eleonora Bizovi, delegaţiei de la cele două şcoli), care ne-au onorat cu prezenţa la sărbătoarea jubileului ziarului nostru. Înmânându-i dnei Eleonora diploma de excelenţă a „Zorilor Bucovinei”, pe care, din cauză că a plecat mai devreme, n-a primit-o la festivitatea jubiliară, Nicolae Toma a menţionat spiritul ei neadormit în promovarea valorilor româneşti, a idealurilor naţionale, într-un cuvânt, în continuitatea cauzei soţului, care: „A fost un om al cărţii. N-a construit palate, a adunat cărţi, şi-a instruit în spirit naţional copiii, ne-a altoit dragostea pentru dulcele grai românesc”.

Dumitru Covalciuc a făcut un popas în anul 1968, când l-a cunoscut pe Vasile Bizovi, ca lector la Universitate: „Studiam la franceză, „moldoveneasca”, până în 1969, era la limbi străine”. Studenţii erau impresionaţi de simplitatea profesorului cu ţinută ţărănească (fără cravată la gât, cu nelipsita-i, istorica beretă), dar cu cunoştinţe atât de vaste. Mai târziu drumurile li s-au întâlnit la şedinţele Societăţii „Mihai Eminescu”, în cadrul colegiului redacţional al revistei de cultură şi folclor „Codrii Cosminului”, pentru care Vasile Bizovi scria conştiincios ori de câte ori era solicitat. Împrejurările au făcut să-i pregătească pentru tipar monumentala monografie a Boianului, din care lipseşte „perioada sovietică”, apărând presupuneri că, după cum spune Dumitru Covalciuc: „Cineva s-a băgat prin manuscrise. Nu ştim care a fost concepţia lui Vasile Bizovi, cât de mare şi-a dorit el să fie această carte. Mă întreb, dacă rămânea atunci în refugiul său la Abrud, unde a fost evacuat cu Şoala Normală din Cernăuţi, ar fi scris cineva cartea Boianului, ar fi ridicat monumentele ce le aveţi acum? În perioada când a lucrat la gimnaziu a inaugurat, festiv, cabinetul de română „Ioan Gh. Zbiera”. Drept că degrabă directoarea de atunci a scos tăbliţa de pe uşa cabinetului. Se pregătea să fie înălţat în curtea bisericii un monument al lui Iraclie Porumbescu, se obţinuse învoirea mitropolitului Onufrie… S-au găsit multe materiale despre Boian, dar nu s-a editat, nu s-a făcut nimic de la moartea lui Vasile Bizovi…”.

Cu voce înăbuşită de emoţii a vorbit jurnalistul Mihai Huţcal, evocând fericita perioadă a primilor ani de şcoală, când l-a avut pe Vasile Bizovi de învăţător: „Ceea ce ne-a sădit în inimi rămâne pentru totdeauna. Se comporta ca un părinte cu fiecare elev”. Şi mai tânărul Nicolae Hauca a simţit această comportare, fiind consolat atunci când a primit de la redacţie un răspuns puţin îmbucurător la încercările sale poetice. Pe lângă filmul montat despre profesor şi promoţiile ŞM Boian, bloggerul N. Hauca a venit cu mărturisiri despre momente vesele de la lecţiile de literatură: „Odată, la tema „Istoria unui galben” de Vasile Alecsandri, ne-a adus un caiet şi m-a pus să citesc din el. Era compunerea lui Nicolae Toma „Istoria unei ruble” despre aventura banului sovietic”.

Întâmplări vesele şi triste a depănat colega de clasă a lui Nicolae Toma, Floarea Bosovici, care a fost eleva, iar mai apoi şi ruda lui Vasile Bizovi: „Învăţam bine, dar citeam numai ce se cerea conform programei. Nicolae Toma citea mult şi-mi era dat mereu ca exemplu. Domnul profesor mă îndemna să ne luăm la întrecere în privinţa lecturilor. Când s-a îmbolnăvit am fost aproape în fiecare zi alături de el. printre primii am aflat că n-are scăpare, dar i-am spus numai fiicei sale, Mărioara. El mă numea şi pe mine „copila mea”. Se lupta pentru viaţă, avea încă multe lucruri neterminate”.

Incredibil că omul care citea pe nerăsuflate şi considera cartea bogăţia cea mai de preţ era şi un harnic gospodar, găsea timp să lucreze cu sapa şi cu coasa. Cumnatul său, Ion Bosovici, îl cunoaşte din copilărie, căci trăiau la vreo 400 metri unul de altul. „Dacă punea mâna pe sapă ori pe coasă, nu te ţineai de el. Odată singur a cosit un hectar de trifoi. După ce tatăl său s-a prăpădit la Onega, a rămas capul familiei, avea 16 hectare de pământ pe spatele lui. Când s-a înfiinţat Societatea „Mihai Eminescu”, mă lua la sărbătorile şi manifestările din Cernăuţi. Mergeam cu bucurie să aud frumoasa limbă românească”, povesteşte venerabilul Ion Bosovici.

Despre cât de mult însemna fratele mai mare pentru familie ne-a povestit dna Eleonora Sfeclă: „Mama ne îndemna să învăţăm, dându-ne exemplu pe bădiţa Vasile. Când trăia tata, înainte de-a veni sovieticii, după ce-a absolvit şcoala din Boian, l-a trimis să înveţe la Cernăuţi. El, cică, ar fi spus că mai bine rămâne gospodar în sat. „Bine”, i-a răspuns tata şi l-a pus să pască vacile. Umbla călare pe cal, păzindu-le să nu intre în lanuri străine. După câteva zile, s-a rugat să fie lăsat la şcoală”.

Multe cuvinte frumoase au fost rostite în acea zi, însă cel mai profund omagiu îi aduce prin faptele sale dna Eleonora. Completând spusele primarului Gheorghe Demenciuc, pentru care această curajoasă femeie este un imbold de a nu uita de lucruri şi datorii sfinte, Felicia Nichita Toma a relevat că „Graţie lui Vasile Bizovi, o avem ca pe cea mai mare susţinătoare pe soţia sa, doamna limbii române. Cu plecăciune, îi mulţumim din suflet pentru susţinere în clipele cele mai grele prin care a trecut ziarul nostru”.

Şi dna Eleonora ne-a fost recunoscătoare pentru bucuria trăită în acea zi, bucurie învăluită în tristeţe pentru visurile neîmplinite ale soţului ei – om deosebit în toate privinţele. A murit la datorie, slujind până la ultima suflare şcolii. Ca nimeni altul a iubit copiii şi se pricepea să discute cu ei. Îşi aminteşte cum se reţinea în drumul spre casă la grădiniţa de copii să stea la sfat cu picii. Odată obosit nu s-a oprit. Un copilaş s-a iţit prin gard strigând: „De ce nu vorbeşti cu noi?!” Atunci pe loc a uitat de oboseală, căci pentru el copiii, oricât de mici, erau personalităţi cu bucuriile şi nevoile lor. Cu sfâşietoare durere, dna Eleonora a vorbit despre visul neîmplinit (la unire şi unitate între români) al bărbatului care a trăit pentru alţii, întocmai ca în versurile lui Octavian Goga: „Avem un vis neîmplinit,/ Copil al suferinţei/ De jalea lui ne-am răposat /Şi moşii şi părinţii”. Totuşi, aspiraţiile sale nu sunt stropite numai cu lacrimi, ci, după cum a menţionat dna Eleonora, „trăiesc şi se împlinesc în faptele foştilor elevi, ale jurnaliştilor de la „Zorile Bucovinei”, primarului şi preotului satului şi altora, împrăştiaţi prin lume, care fac cinste Boianului”. Ea îşi vede sensul vieţii, cât îi este dat să trăiască, în continuarea faptelor lui Vasile Bizovi, dorindu-ne tuturor voinţă şi putere pentru lucrări demne de amintirea viitoarelor generaţii.

Maria TOACĂ