24 august 2019
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

MI-I DOR DE BOIANUL LUI VASILE BIZOVI

14 septembrie 2016 р. | Categorie: Noutăţi

S-au împlinit 90 de ani de la naşterea lui Vasile Bizovi. Cu mâna tremurândă şi cu mare durere în suflet scriu aceste rânduri. Nu din cauză că la acest jubileu nu mai este în viaţă, aşa cum n-a fost nici la alte date însemnate pe care putea să le sărbătorească în mijlocul nostru – 80, 75 de ani, fiind luat în pacea domnească a Cerului la vârsta când se mistuia de grija multor lucruri neterminate.

De fapt, cel care mi-a fost profesor de limba şi literatura română (în pofida faptului că în programa şcolară se numea „moldovenească”) n-ar fi avut astâmpăr nici acum la 90 de ani, dacă îi prelungea Dumnezeu sorocul. Nu pot, nici nu încerc să-mi imaginez cum ar fi rezistat la tot ce se întâmplă în jurul nostru, de câte ori ar fi murit Vasile Bizovi în aceşti 15 ani de când nu mai este printre noi. Ce ar fi spus, ce ar fi făcut, văzând cum se surpă temelia unui neam care a rezistat timp de secole, cum se năruieşte zidul de apărare şi acele înfloriri de demnitate naţională odrăslite cu mare dragoste, dar şi nenumărate riscuri în timpul vieţii sale?

La drept vorbind, demolarea turnului de veghe al românismului pe meleagul înstrăinat al Bucovinei începuse încă înainte de plecarea sa, această supărare provocându-i poate boala şi sfârşitul. Dacă nu ne părăsea atât de repede, posibil, mai întârziau păguboasele procese de distrugere a limbii române, cel puţin Boianul ar fi fost mai reţinut în privinţa ucrainizării şcolilor.

În orice caz, odată cu trecerea la cele veşnice a lui Vasile Bizovi şi Grigore Bostan, nu văd în comunitatea noastră oameni neschimbaţi la faţă, în preajma cărora să ne fie ruşine pentru faptele şi vorbele noastre. Cât a trăit Vasile Bizovi, mi se pare că şi satul, şi cele două şcoli în care i-a învăţat pe copii vorbirea corectă, le-a cultivat mândria de a fi român, dragostea sinceră de neam, erau altfel.

Să nu le fie cu banat, însă aproape toţi din liderii de astăzi ai societăţilor româneşti îşi au scheletele lor, mai mari ori mai mici ascunse în dulapuri. Nu mai zic de lucruri evidente, ce nu pot fi camuflate/cosmetizate, căci ne cunoaştem destul de bine, ştim fiecare ce-a făcut şi ce „idealuri” promova în trecut. 

Pentru Vasile Bizovi patriotismul n-a început odată cu „perestroica” lui Gorbaciov când se permitea într-o oarecare măsură să fii curajos. Nerâvnind la posturi înalte, la carieră, el a fost acelaşi în toate timpurile. De aceea oamenii mergeau după el, credeau în cuvântul său – pentru că era sincer, spunea ce gândea, avea multe cărţi în casă şi multă carte în minte. Mai era la mijloc ceva foarte important şi preţuit în trecut la Boian, dar şi în alte vechi aşezări româneşti: Vasile Bizovi era moştenitorul unui bun nume, provenea dintr-o familie mare, de harnici gospodari, rămânând de sprijin mamei sale după ce tatăl i s-a prăpădit în lagărul de la Onega.

La începutul anilor 90, când a iniţiat înălţarea monumentului în memoria consătenilor victimizaţi de regimul totalitar, toată lumea l-a susţinut. A umblat din casă în casă, cu prietenul său, profesorul Mihai Lungu, cu Florea Mariuţac şi alţii, strângând bani pentru acest monument – unic în regiune, mai cu seamă, prin faptul că a fost înălţat cu mijloacele rudelor celor reprimaţi, precum şi multor consăteni. Ne povestea regretatul profesor cum se supărau bătrânelele nevoiaşe şi singuratice dacă le înconjura casa. Fiecare dorea să contribuie cu puţinul său la această lacrimă a memoriei, având încrederea că nu se va pierde nici o copeică încredinţată lui Vasile Bizovi. Tocmai când trebuiau să înceapă lucrările de asamblare şi montare a complexului memorial, la Moscova, s-a întâmplat acea caraghioasă „rebeliune” de scurtă durată, numită „GKCP”. Îngrijorat să nu i se zădărnicească lucrarea, profesorul a alergat într-un suflet la redacţia noastră, rugându-ne să-i dactilografiem în grafie latină lista cu numele martirilor, care urmau să fie gravate pe monument. Nimeni nu ştia cât va dura acea stare de incertitudine. Se grăbea să înainteze cu înălţarea monumentului până la declanşarea unor posibile restricţii. Din fericire, temerile nu i s-au adeverit. De atunci, în ultima duminică a lunii august, boincenii se adună în faţa simbolului suferinţelor comune să-şi pomenească martirii. Nu mai sunt în viaţă mulţi dintre cei care alături de Vasile Bizovi i-au entuziasmat pe boinceni să-şi eternizeze neamurile martirizate. Dar amintirea lor trăieşte. Ultima dată, în 2003, când m-am aflat alături de enoriaşii Bisericii Adormirea Maicii Domnului la momentul sacru de pomenire, doamna Eleonora Bizovi venise la monument cu patru pere, frumoase, de forma unor amfore. Mi-a mărturisit că sunt primul rod din ultimul pom sădit de soţul ei. Le-a cules cu mare grijă, nici n-a gustat din ele, dornică să le dea de pomană, străluminată de credinţa că-i va bucura sufletul celui care o priveşte din ceruri.

Scriind aceste rânduri îl revăd pe Vasile Bizovi în diverse ipostaze: mai întâi de toate, la întrunirile cenaclului literar din şcoală – cea mai mare bucurie ce am avut-o la Boian. Atunci, pe la începutul anilor 70(!), am auzit prima dată poezii de Arghezi, Blaga, Bacovia. Apoi, sub îndrumarea profesorului am căutat cărţile acestor poeţi. Nu pot uita cum ne-a însoţit pe un mic grup de elevi la olimpiada regională de limba „moldovenească”, după care ne-a dus la librăria „Drujba” să ne cumpărăm măcar câte o carte. M-am întors acasă cu Dicţionarul Explicativ al Limbii Române – o adevărată Biblie pentru mine. Şi de atunci, de fiecare dată când veneam la Cernăuţi intram pe la „Drijba” să-mi cumpăr o carte. Mi s-au întipărit profund în inimă întâlnirile cu profesorul la sărbătorile naţionale, diverse întruniri ale românilor noştri prin anii 90, la redacţia „Zorilor Bucovinei”, când ne aducea articole combative şi ne cerea să-i împrumutăm ceva interesant pentru lectură, el, care avea casa plină de cărţi!

Părea timid, un caracter sensibil, uşor de a fi rănit, însă iradia o putere hipnotică când vorbea, cucerindu-i pe cei din jur cu înţelepciunea adunată din cărţi şi din experienţele proprii. Se pricepea ca nimeni altul să ia în derâdere, cu note fine de umor, prostia, să-i pună la stâlpul infamiei pe turnătorii şi vânzătorii de neam, pe făţarnicii care pot şi astăzi spune că Vasile Bizovi n-a făcut lucruri extraordinare. De fapt, el nici nu pretindea că lasă urme grandioase, ce merită elogii. Pur şi simplu, a predat la Şcoala Medie din Boian, într-adevăr, limbă şi literatură română într-o perioadă când acestea se numeau „limba şi literatura moldovenească”, şi-a lăsat numele pe câteva manuale şcolare şi pe o prestigioasă monografie a satului Boian, apărută postmortem, s-a zbătut pentru înălţarea monumentului în memoria victimelor regimului totalitar sovietic şi a bustului cronicarului Ioan Neculce, prin prietenia cu preotul Boris Ţapu a apropiat şcoala de biserică şi de valorile creştine, a înfiinţat una din primele filiale ale Societăţii „Mihai Eminescu”, a semănat pacea între conaţionali, povăţuindu-i să trăiască în frăţie ca să nu râdă străinii de noi… Nu mai vreau să repet că acestea şi încă multe altele îi obligă pe boinceni să nu-l uite. Scriam acum doi ani, la împlinirea unui deceniu şi jumătate de la trecerea-i în veşnicie, că ar fi o cinste pentru ŞM Boian, căreia i-a consacrat vocaţia de dascăl, să i se confere numele învăţătorului emerit al Ucrainei, Vasile Bizovi, aşa cum şcoala din Mahala poartă numele eruditului savant Grigore Nandriş, cum şcolii din Costiceni i s-a conferit numele poetului Ion Vatamanu. Însă, dacă ne gândim că o bună jumătate din şcoală e cu limba ucraineană de predare, apar îndoieli că instituţia respectivă ar merita acest nume. Nimeni nu-i profet în ţara lui, glăsuieşte un proverb. Prin viaţa sa, Vasile Bizovi răstoarnă acest proverb. A fost preţuit de consăteni, cunoscut mult mai departe de baştină. Nu este uitat nici astăzi – cât îl poartă în inimă dna Eleonora Bizovi, cât mai sunt în sat ţărani păstrători de datini şi intelectuali cu o vie conştiinţă naţională. Nu vom lăsa nici noi, ziariştii de la „Zorile Bucovinei”, să-i fie uitat numele ori să rămână fără continuitate faptele sale.

Maria TOACĂ