25 august 2019
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

LA ÎNMORMÂNTAREA TATEI, CRĂSNENII AU CÂNTAT „DEŞTEAPTĂ-TE ROMÂNE!”

8 octombrie 2016 р. | Categorie: Noutăţi

Elena Havriliuc este una din acele femei, care mai mult de un deceniu a fost servitoare la italieni, dar şi doamnă totodată. „N-am permis nimănui să mi se urce în cap”, doar atât am reuşit să aud de la ea despre condiţia-i de menajeră în casele străinilor pe la care a purtat-o saga ei italiană. De fapt, nici n-am prea insistat să-i storc amarul din licoarea dulce a amintirilor. A adunat atâtea lucruri interesante, atâtea momente luminoase în viaţa cea îndepărtată de locurile natale, încât ar fi fost o risipă inutilă de timp şi de suflet să răscolim prin ungherele întunecoase.

Puţine din suratele-i cu aceeaşi soartă ar putea rosti cu resemnarea din vocea şi inima Elenei: „Acum Dumnezeu mă strânge acasă”. S-a întors pentru că nicicând n-a lăsat-o dorul să uite de unde a plecat. A colindat lumea în lung şi lat, a văzut locuri minunate, a adunat câte o fărâmă din lucrurile sfinte ale altor neamuri, a depozitat în inimă poveştile locurilor vizitate, iar acum vrea să le mărturisească şi să-i mulţumească în tihnă lui Dumnezeu că i-a auzit rugăciunile, dăruindu-i liniştea şi fericirea dorită.

Înainte de a ajunge „numai bună de ducă”, după cum îi place să spună, Elena a fost legată de un loc ce nu poate fi uitat de nimeni care a călcat măcar odată pe acolo. E de ajuns să spunem că s-a născut la Crasna ca să-i înţelegem tristeţea ce-a urmărit-o pretutindeni dincolo de orizonturile cuibului părintesc. Părinţii – Ion Bândiu, născut la Ciudei, şi Maria Percic, crăsneancă get-beget, i-au turnat în suflet jeratic din focul dragostea lor pentru vatra străbună, dar mulţi ani jarul a mocnit undeva în adâncul inimii, fără a-i înfrâna neastâmpărul. De cum a terminat zece clase la Crasna, n-a mai stat locului. A vrut să urmeze limba şi literatura română la Universitatea din Cernăuţi, dar n-a trecut concursul. Primul eşec n-a descurajat-o. A lucrat un an la Cernăuţi, apoi a plecat la Moscova. Părinţii plângeau, se temeau s-o lase de una singură să plece într-o lume străină, la o vârstă atât de fragedă… Fiica, însă, moştenise caracterul tatălui: tot ce-şi puse în gând trebuia să i se împlinească.

„Tata visa să meargă cu bicicleta la Rădăuţi”

Despre tatăl ei, decedat la 22 decembrie 1989, Elena vorbeşte cu veneraţie, dar şi cu mare regret că părintele, care toată viaţa a trăit cu dorul de România, n-a avut norocul să se bucure de revoluţia română: „La 25 decembrie, când fraţii de dincolo sărbătoreau Naşterea Domnului şi îşi jeleau eroii morţi în acele zile tragice, tata a fost dus la groapă. La înmormântarea lui, crăsnenii care l-au condus pe ultimul drum au cântat „Deşteaptă-te române!” şi alte cântece patriotice. Cât a trăit, nu o dată am auzit de la tata aceste cuvinte: „Aş lucra un an degeaba la ruşi, numai să mă lase să mă duc cu bicicleta până la Rădăuţi şi înapoi”. Şi-a dat sufletul, la numai 64 de ani, cu acest vis neîmplinit. Dacă nu-l lua moartea atât de timpuriu, poate trecea graniţa. Nu numaidecât cu bicicleta, ar fi fost fericit să plece şi pe jos ori cu maşina până la Rădăuţi”.

Din povestirile Elenei se conturează chipul unui bărbat muncitor, cinstit, însă măcinat de contradicţii interioare, neîmpăcat cu propria-i existenţă. Un asemenea caracter, dornic de dreptate şi libertate, rezista cu greu inhibiţiilor impuse de regimul sovietic. Umbla din Paşti-n Crăciun la biserică, dar păstra ca pe cea mai scumpă comoară Biblia în casă, ştia pe de rost Apocalipsa, citea fiicei şi fiului din Cartea Sfântă, dându-le copiilor o educaţie morală cu totul deosebită de ceea ce se învăţa la şcoală. Elena păstrează Biblia de la tata, a purtat-o cu sine, simţind că o ocroteşte printre străini: „Tata era frate cu lemnul, meşterea leagăne, pătuţuri pentru copii, cuiere, blidare, alte piese de mobilă. A cioplit lemnul pentru biserica din Ciudei, i-a ajutat pe mulţi consăteni să-şi ridice casele. Pe mama a ţinut-o departe de muncile câmpului sau alt serviciu, spunând că vrea să găsească mămăliga caldă când se întoarce de la muncă, şi să nu tremure de grija copiilor”.

Pe fiică-sa Ion Bândiu a învăţat-o un singur lucru, dar nici nu era nevoie de mai multe. Îi spunea deseori: „Să nu faci rău nimănui, să-ţi ajuţi aproapele cu ce poţi, iar când ţi-a fi greu să te rogi la Dumnezeu, să zici Tatăl Nostru.” Când era mică o punea pe un scăunel şi-i prezicea viitorul. „Ai să ajungi în Palestina când o să creşti mare şi o să trăieşti în Italia”, spunea ţăranul cu privirile pierdute departe. Copila nu înţelegeam nimic din vorbele lui, amuzată de comportarea mamei sale, care pufnea în râs, trecând repede în altă odaie să nu observe bărbatul că nu-l ia în serios. Maria era cu patru ani mai mare şi privea cu îngăduinţă la „copilăriile” soţului ei. Ion, cum a pus ochii pe ea la o slujbă în biserica din Ciudei, nu s-a lăsat până n-a luat-o de nevastă. Aşa tinerel cum era (s-a însurat la 21 de ani), în şase luni a ridicat cu nevasta o casă nouă, începându-şi viaţa la cuibul lor. Era frumos, prietenos cu tot satul, avea o mulţime de fini şi cumetri. Ajuta oricui, pe la 3 noaptea de bătea cineva la uşă, se îmbrăca într-o secundă, nici nu întreba de ce are omul nevoie. Era de-ajuns să audă: „Ne trebuieşti, bade Ionel”. Odată, la cimitir, Elena a întâlnit o bătrână care plângea la mormântul tatălui ei: „Scoală-te, ce stai aici, de ce nu vii să-mi ajuţi?”.

Bunătatea şi firea veselă i-au grăbit sfârşitul. Deşi au trecut mulţi ani de l-a moartea lui, durerea fiicei este la fel de acută. Ea presupune că: „Slăbiciunea pentru păhărel i s-a tras de la dragul de petreceri. Prieten cu tot satul, mai că nu era seară să nu vină cu cineva la cină. Nu îndrăzneam să-l contrazicem, că era nevoie mare. Când a aflat că am intrat în rândurile organizaţiei comsomoliste, a ridicat un scandal până-n cer, strigând că i-am adus iadul şi pe necuratul în familie”.

Acum, după ce aproape toate din prezicerile tatălui i s-au împlinit, Elena îşi dă seama ce om deosebit a fost el şi cât adevăr conţineau cuvintele sale „O să înţelegi cândva”. La moartea lui toată noaptea a plouat – plângea cerul, plângea satul… „M-am rugat toată noaptea să înceteze ploaia, să poată veni lumea la tata. În ziua înmormântării a fost frumos, soare, cerul albastru ca pe icoane. Nu pot uita liniştea în momentul când l-am scos din casă…”, îşi aminteşte Elena de cea mai dureroasă zi din viaţa ei.

O urmăreşte un sentimentul de vinovăţie din cauză că n-a fost în stare să-i uşureze chinurile, aşa cum a salvat-o el, alungându-i ceasul morţii. La trei ani a suferit de tuse măgărească atât de violentă încât şi-a pierdut vederile din cauza bolii. Tatăl ei, la vârsta sa tânără era dezorientat, nu se putea uita la chinurile copilei. Într-un moment de disperare, ţinând-o la piept s-a rugat la Dumnezeu să-i dea copilului nevinovat viaţă ori moarte. A plâns toată noaptea deasupra ei, iar dimineaţă, fiica a deschis zâmbind ochii, bucurându-l cu cuvintele: „Tătucă afara-i ziuă”.

Maria TOACĂ

(Va urma)

În imagini: corişti din Crasna, la un festival la Bucureşti, anul 1938; părinţii Elenei, Maria şi Ion Bândiu; bunicul din Ciudei