21 septembrie 2020
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

AU CIMITIRELE NEVOIE DE FLORI MOARTE?

11 mai 2013 р. | Categorie: Noutăţi

În Duminica Sfintelor Paşti cimitirul de la baştina mea este plin de oameni, de flori şi lumânări aprinse. E o tradiţie străveche a locului, deşi conform canoanelor bisericeşti această Sărbătoare a sărbătorilor nu e pentru jelire şi pomenirea morţilor, ci este menită bucuriei şi triumfului vieţii. Dar aşa e primit din străbuni, ca în această Zi Mare sătenii să-şi împărtăşească bucuria Învierii cu cei din morminte, să le aducă nafura sfinţită, să le împartă din lumina Focului Haric, cimitirul în credinţa noastră nefiind doar casa unde odihnesc morţii, ci mai întâi de toate locul aşteptării Învierii.

…Două „noutăţi”, sau mai precis păreri diametral opuse, despre grija oamenilor faţă de morminte, am auzit cam în acelaşi timp de la persoane cunoscute din aceeaşi localitate. „Bravo boincenilor! Au făcut ordine în cimitir, toate mormintele sunt frumos îngrijite…”, mi-a spus o doamnă stimată de săteni, în pofida faptului că, atunci când e cazul, nu ocoleşte laturile negative din viaţa lor. „Ce lume nesimţită! Mulţi aruncă gunoaiele pe unde se nimereşte, nu le pasă ce se întâmplă mai departe de mormintele neamurilor lor, se lenevesc să ducă coroanele vechi la groapa specială din apropierea drumului…”, se revolta o altă doamnă, care de mulţi ani trăieşte la oraş, dar toţi cei dragi ai ei odihnesc în cimitirul din Boian.

Nici prima, nici a doua nu mi-au anunţat ceva neobişnuit în felul de a fi al gospodarilor noştri. Or, de când m-am trezit pe lume, ştiu că românii din Boian au un cult deosebit pentru cei morţi şi îngrijesc cu sfinţenie de mormintele frumos amenajate – mai înainte modest, cu cruci simple din lemn, piatră sau metal, iar acum aproape pretutindeni au apărut monumente de granit şi din alte materiale durabile. La fel de bine mi-i cunoscut şi faptul că după fiecare îngrijire printre morminte se ridică mormane de gunoaie, flori şi coroane din plastic, deşi cei care au înmormântate rude prin apropiere îi imploră pe creştini, în numele Domnului, să nu facă acest lucru. Se mai pun şi tăbliţe cu avertizări privind aplicarea unor amenzi destul de usturătoare pentru aruncarea gunoaielor în locuri neautorizate. Cu toate acestea, urâtul obicei persistă. Înainte de Paşti şi Ispas, când sătenii vin să facă ordine la morminte, grămezile de buruieni şi flori decolorate se adună din nou în locurile interzise.

Cu buruienile e mai simplu, căci se usucă, putrezesc, se fac pământ, aşa cum şi noi, oamenii, devenim cu timpul ţărână. Florile de plastic, însă, sunt veşnice. Drept că pot fi arse, însă ecologii ne preîntâmpină că arderea obiectelor de plastic prin cimitire ia amploarea unei adevărate catastrofe şi grăbeşte sfârşitul a tot ce e viu pe pământ. În Occident alarma a început să se bată la modul cel mai serios, coroanele, jerbele din plastic şi hârtie fiind interzise. La morminte se permite să fie aduse numai flori vii, revenindu-se la străvechea tradiţie a aşa-numitului „grădinărit” al cimitirelor. Nu-mi imaginez în ce fel este respectată acolo această restricţie: stau poliţiştii la intrarea cimitirelor, veghind ordinea aducerii florilor, ori poate cetăţenii sunt atât de conştienţi. La noi încă nu s-a adoptat o asemenea lege, însă, în ajunul Sfintelor Paşti, pentru prima dată, slujitorii bisericii i-au îndemnat pe enoriaşi să meargă la cimitire de zilele pomenirii morţilor cu flori vii în ghiveci. Iar specialiştii de la protecţia mediului, manifestând mai multă înţelegere faţă de posibilităţile financiare ale simplilor muritori, s-au adresat către populaţie cu rugămintea să nu dea foc la coroanele din plastic, ci să le lase în locurile rezervate pentru ele, de unde vor fi luate şi reciclate conform tehnologiilor speciale.

Deşi, împodobirea mormintelor scumpilor noştri dispăruţi cu coroane somptuoase din flori artificiale nu e un obicei stră-străvechi, totuşi, e greu să renunţăm la el. În timpuri grele, mai ţin minte cum bunicile prindeau la cruci o steblă de busuioc uscat, o crenguţă de liliac înflorit, legate cu fir roşu de lână. Desigur că dragostea şi gingăşia din pomenirea şi omagiile aduse morţilor atunci nu se arătau mai scăzute decât în zilele noastre, însă mormanele de gunoaie erau mult mai mici. Scriu aceste cuvinte cu adânci remuşcări, deoarece, nici pe departe, nu sunt un exemplu de comportament, în această privinţă procedând ca marea majoritate a consângenilor. Abordând scuza că aşa se obişnuieşte ca să fie frumos pentru mai multă durată, de fapt, nu facem altceva decât să ne fie nouă, celor vii, „frumos”, dar, mai ales, comod.

E de netăgăduit că cimitirele vorbesc fără să fie rostit vreun cuvânt, ele prezentând oglinda locului, furnizând dovezi despre istoria, cultura şi educaţia localnicilor. Ceea ce lăsăm noi pe morminte vorbeşte despre timpul, liniştea, atenţia care le acordăm locului de veşnică odihnă al celor regretaţi. E ca o perpetuare a dragostei ce le-am manifestat-o în timpul vieţii. Şi deoarece Pământul se roteşte mai repede în acest secol nebun al vitezei, ne folosim de cel mai comod mijloc de a le exprima recunoştinţa şi iubirea, înfrumuseţând rapid, cu eficienţă maximă de lungă durată locul lor de veşnică odihnă. Astfel, florile dragostei noastre, fiind înlocuite o dată-de două ori pe an, cu altele mai „proaspete” la culoare, se transformă în florile răului pentru natura vie, dar şi în ochii celor care nu şi-au pierdut bunul simţ al frumosului.

Probabil, mulţi înţeleg şi sunt deranjaţi de acest lucru, însă, după cum am mai subliniat, e greu să ne imaginăm că din cimitirele noastre vor dispare florile din plastic. Cu atât mai mult, cu cât există şi o întreagă industrie a funerarelor, interesată ca acest obicei să nu-şi piardă viabilitatea. După cum vedem, la noi prind repede rădăcini doar acele tradiţii din Occident care sunt legate de excesul de comercializare a sărbătorilor creştine. Iar pe cele de bun gust le adoptăm mai anevoios. De fapt, nici nu trebuie să le împrumutăm de la străini, căci, căutând în timp, le vom regăsi pe ale noastre.

Maria TOACĂ