15 decembrie 2017
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

CU VIITORUL DE MÂNĂ, ÎN CATEDRALA MARII UNIRI

26 noiembrie 2016 р. | Categorie: Istoria neamului

În acest context, cuvântul ”CATEDRALĂ” cuprinde întreg orașul Alba Iulia, iar ”VIITORUL” purtat de mână prin sanctuarele cetății Marii Uniri este nepoțica mea Veronica. Deși bunicii și părinții ei nu sunt cei mai patrioți români din Cernăuți, fetița știe că nu există o altă limbă mai dulce și mai frumoasă decât româna și numai limba maternă merită să fie iubită și vorbită înainte de a le învăța pe cele străine.

Preludiu la popasul în Alba Iulia

Poți să scrii zeci de tomuri cu elogii închinate neamului, să rostești ore în șir discursuri înflăcărate despre demnitatea de a fi român și marele curaj de a purta acest nume în buletin în timpurile sovietice. Dar ce folos din tot curajul, dacă patriotismul e steril, n-a prins rădăcină ca să rodească în sufletul generațiilor viitoare. Cunosc o doamnă care vorbește încântător despre imperativul perpetuării valorilor românești, înaintează propuneri extrem de importante pentru comunitatea românilor din ținut. Dar, ocupată mereu de problemele majore ale minorității române, se vede că n-a mai avut timp să-și învețe copilul, iar mai târziu măcar nepoții să vorbească puțin românește..

De fapt, aceasta-i buba mai multor lideri ai intelectualității românești din Cernăuți, cu copii și nepoți care au trecut pe lângă școlile cu limba română de predare și nu știu nimic dincolo de ”Buna ziua”. Mai departe, am putea spune ”La revedere” viitorului românesc în nordul Bucovinei, dacă exemplul acestor elitiști l-ar urma românii din categoria oamenilor simpli.

N-am păstrat intenționat aceste gânduri pentru a le expune în ajunul Marii Sărbători Naționale a Românilor. Pur și simplu, mă apropii de Alba Iulia cu publicarea impresiilor de pe urma pașilor de astă vară prin țara dragă. Am călătorit mai puțin de o săptămână, dar am ce împărtăși cititorilor un an întreg, amintirile rămânând să încălzească sufletul toată viața.

Dorința de a porni spre Alba Iulia mă stăpânește întotdeauna, urmărindu-mă cu istoria celor 98 de ani de la Unire, cu toate bucuriile și suferințelor bunicilor pe care nu i-am cunoscut, cu lacrimile rudelor victimizate de regimul sovietic. Prima dată, am avut fericirea să fiu printre mulțimea îngenunchiată în Catedrala Reîntregirii și să mă prind în Hora Unirii pe Piața Romană din Alba Iulia la împlinirea a 75 de ani de la înscrierea celei mai sublime pagini din istoria românilor. Știu să sublimul n-are grade de comparație, dar când vorbim de 1 Decembrie 1918 și oraşul Alba Iulia, căruia i-a revenit marea şi nobila misiune de-a găzdui desfăşurarea acestui măreţ act din viaţa României moderne, toate emoțiile și cuvintele vibrează la superlativ.

Traseul porților

Era o după amiază liniștită de sâmbătă, când am ne-am oprit în centrul orașului. Până a coborî din mașină am avut o ”surpriză” ce ne-a lăsat cu gurile căscate. Automobilul din urmă a încetinit pe neprins de veste, o tânără simpatică a scos capul prin geam, ne-a fluturat din mână strigând: ”Slavă Ucrainei!”. Până ne-am dezmeticit să-i răspundem cu ”Trăiască România Mare!”, mașina era departe. Cel mai puțin așteptam să auzim aceste cuvine în Alba Iulia, mai ales că uitasem de unde am pornit și ce simbolică avem la numărul mașinii. În cele câteva zile de drumeții prin România ne contopisem cu locurile vizitate, încât aveam impresia că toată viața am fost o apă și-n pământ. Salutul cu ”Slavă Ucrainei!” ne-a trezit din acest frumos vis, însă doar pentru câteva clipe.

Rezervasem numai pentru o noapte locurile la hotel și nu aveam timp de pierdut. Nesimțind nici foame, nici oboseală, am lăsat bagajele, pornind în grabă spre Cetatea Alba Carolina – simbol al daco-romanității și românității de peste două milenii. Degrabă ne-am pomenit într-o Albă Iulie absolut necunoscută, dotată cu monumente mărețe, în stilul renașterii italiene. Cetatea, care timp de aproape un secol a zăcut în ruine rămânând o cazemată îngropată în pământ, ne-a întâmpinat transformată într-o bijuterie arhitectonică. La 3 ani după restaurare, Alba Carolina etalează o frumusețe pe măsura istoriei orașului. Lucrările de restaurare au durat o perioadă de 12 ani, în 2013 fiind inaugurată cea mai reprezentativă și încărcată de istorie fortificație-bastion din România și chiar din sud-estul Europei. Pentru realizarea acestei minuni au fost demarate 13 proiecte, finanțate din fonduri europene, dar și din bugetele de stat și locale. Prețul acestei perle arhitectonice este de 70 milioane de euro, astfel văzându-se aievea forța benefică a finanțelor bine administrate.

În orice anotimp cetatea Alba Carolina, reînviată din ruine, este gătită ca o mireasă în așteptarea oaspeților. E imposibil în câteva ore (chiar și câteva zile) să cuprinzi întreg complexul, să te oprești măcar o clipă în fața tuturor monumentelor… Am început cu Traseul Porților, pornind din partea de est, unde se află complexul primelor trei porți cu cele mai bogate ornamente. Cea mai importantă ca monument arhitectural-istoric este considerată poarta a treia, deoarece este replica identică a monumentului din vechime. Monumentul e important și datorită faptului că în soclul lui este o celulă, unde se presupune că a fost închis Horia, principalul conducător al marii răscoale țărănești din 1784-1785. Aici, sub zidurile cetăţii habsburgice răscoala a atins apogeul. Era în plină iarnă a anului 1761. Chiar și preoţii ortodocşi lăsaseră crucea, ridicând sabia dreptăţii contra asupritorilor. Nemulţumirile acumulate de secole au explodat, zguduind puternic întăriturile orânduirii feudale. Răscoala a fost înfrântă, iar căpeteniile au fost aduse în lanţuri la Alba Iulia, Locuitorii oraşului au fost martorii uneia dintre cele mai cumplite cazne cunoscute de omenire – frângerea cu roata a martirilor răscoalei ţărăneşti. În dimineaţa zilei de 29 februarie 1785, au fost aduşi pe locul ce se numea „dealul furcilor”, azi Câmpul lui Horea, zeci de mii de ţărani iobagi să asiste la execuţie. Crişan s-a sinucis în închisoarea vechiului corp de gardă, spânzurându-se cu nojiţele de la opinci. Lui Cloşca şi Horea le-au fost frânte oasele cu roata. Se spune că ultimele cuvinte ale lui Horea au fost: „Mor pentru popor”. După acest moment istoric, Alba Iulia a căpătat şi valoarea de simbol al luptei maselor populare pentru dreptate socială şi libertate.

Eternă fie aducerea aminte a acestui act măreţ

Trecând prin Poarta IV, ajungem la un pod fix care ne duce pe traseul celorlalte două porți, străjuite de camere de gardă. Prin Poarta VI au intrat în Cetate regele Ferdinand și regina Maria, când au vizitat-o pentru prima dată în 1919. Pe latura de apus a Cetății, având o amplă deschidere spre Platoul Romanilor. este amplasată monumentala Catedrală a Reîntregirii, care domină orașul prin înălțimea turlelor sale, de aproape 60 de metri. Această  capodoperă a ortodoxiei românești a fost înălțată în anii 1921-1922 nu doar pentru încoronarea suveranilor României Mari, augustul cuplu regele Ferdinand și regina Maria (15 octombrie 1922), ci ca simbol al unității naționale, sfințind locul în care 100.000 de români au aprobat cu entuziasm Unirea cu Țara-Mamă.

Se însera, când am intrat în Catedrală. La intrare ne-au întâmpinat portretele suveranilor Unirii, iar în pronaos sunt zugrăvite portretele lui Mihai Viteazul și a doamnei Stanca. Am rămas uluiţi de pictura deosebită, de diversele inscripţii comemorative, care readuc în actualitate evenimente importante din istoria şi cultura neamului românesc. Bunăoară, pe plăci sunt înscrise următoarele momente: tipărirea pentru prima dată în limba română a Noului Testament la 1648, Unirea de la 1600, înfăptuită de Mihai Viteazul; martiriul lui Horea, Cloşca şi Crişan de la 1784; refacerea unităţii spirituale şi bisericeşti a românilor din 1948.

Vizitând Muzeul Unităţii Naţionale, amenajat în clădirea unde s-a înfăptuit Unirea, mai întâi de toate ne atrage atenția cuvintele săpate în piatră pe frontispiciul arcului de triumf de la intrare: „În anul Domnului 1918, 1 decembrie, în acest loc s-a proclamat pentru totdeauna şi în mod irevocabil prin votul solemn şi unanim al poporului, unirea Transilvaniei cu întreaga Daco-România. Eternă fie aducerea aminte a acestui act măreţ”.

…Lumea din jur umbla relaxată printre statuile ce refăceau anturajul secolelor trecute. Nu ne evidențiam cu nimic, deși, spre deosebire de orășenii ieșiți la plimbare într-o zi de odihnă, noi pluteau pe valurile istoriei, evocând atmosfera din dimineaţa zilei de 1 decembrie 1918, când spre Alba Iulia se revărsau imense torente populare, pornite să consfințească unirea începută cu trei veacuri în urmă, tot în acest loc, de Mihai Viteazul, dar și mai proaspăta decizie a basarabenilor și bucovinenilor de a rămâne pe veci frați uniți. Dacă pentru străini Alba Iulia e o extraordinară atracție turistică, pentru noi a fost și este locul unde Dumnezeu i-a auzit, i-a fericit, i-a înălțat pe scara virtuților pe români.

Maria TOACĂ