17 august 2019
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

LA NOI SE TRĂIEŞTE MAI ROMÂNEŞTE PENTRU CĂ SUFERINŢA E MAI MARE (DESPRE MARTIRAJUL PRIN ÎNFOMETARE)

27 noiembrie 2016 р. | Categorie: Noutăţi

La 26 noiembrie în Ucraina s-a ținut doliu național pentru victimele foametei din 1932-1933, recunoscute prin lege drept genocid al poporului ucrainean. Statistica morții din primăvara anului 1933 este înfiorătoare. S-a dat publicității că în fiecare minut mureau câte 17 persoane, în fiecare oră câte 1000, în fiecare zi câte 25 mii de înfometați. Dar nu știm, nici nu vom ști vreodată câți români din Basarabia, nordul Bucovinei și Ținutul Herței mureau în fiecare oră și fiecare zi în groaznica primăvară a anului 1947, câți și-au dat sufletul neajungând să vadă colțul ierbii, firicelul de grâu dând în spic? Și nu din cauză că nu ne interesează, ci pentru că în acea perioadă regimul de ocupație totalitar sovietic nu recunoștea că oamenii mor de foame. Iar acum suntem, la noi acasă, o minoritate mai puțin importantă decât, să zicem, tătarii din Crimeea, recunoscuți ca popor deportat, care s-au învrednicit chiar de un capitol aparte în Istoria Ucrainei.

Noi singuri, fără susţinerea statului, trebuie să avem grijă de trecutul și istoria noastră. O facem din îndemnul inimii, uniți în jurul unor oameni care și-au asumat această responsabilitate, atât cât suntem în stare și ne permite legislația statului în care trăim. Mai mulți ani la rând, Societatea ”Golgota” a românilor din Ucraina, condusă de Octavian Bivolaru, organizează conferinţe internaţionale la care sunt evocate tragediile foametei din Ucraina, anii 1932-1933, şi din actuala regiune Cernăuţi, 1946-1947. De fapt, și mai înainte, până ca în Ucraina să se vorbească la nivel național de genocidul din 1932-1933, Societatea ”Golgota” nu trecea peste tragicele evenimente din anii foametei, în mare măsură provocate de instaurarea în ținutul nostru a regimului totalitar sovietic, care i-a nimicit îndeosebi pe românii de la țară, oameni de la coarnele plugului.

Fiind susținută financiar de Administrația Regională de Stat (a participat responsabilul de minorități, Viktor Griga), Conferința a fost ancorată în suita manifestărilor de doliu desfășurate în Ucraina. Totuși, președintele ”Golgotei”, Octavian Bivolaru, moderatorul Octavian Voronca au orientat discuțiile în jurul celui mai dureros subiect – calvarul prin care au trecut românii în anul 1946 și mai ales în primăvara lui 1947. Deși pierderile noastre nu se estimează în milioane ca să fie numite genocid, ele au lăsat răni adânci în inimile copiilor foametei, care nu pot uita gustul pâinii din rumeguș, ciorba de lobodă fiind o delicatesă pentru ei.

Despre tinerii de astăzi, de obicei, se spune că nu cunosc greutățile, că prea sunt dezmierdați în bunăstare. Ferice de ei și de părinții care îi alintă cu tot binele din lume. Însă cinste și laudă părinților care cresc copilași asemenea celor pe care i-am admirat la momentul de inaugurare a conferinței Societății ”Golgota”. Un grup din ansamblul ”Perla” de la Școala de Artă și Civilizație Românească, condusă de Svetlana Ursu, au înălțat la ceruri rugăciunea Tatăl Nostru, pentru odihna celor sfârșiți în chinurile foametei și pentru pâinea noastră cea de toate zilele. Se vede că acestor copii, cu obrăjorii rumeni, zâmbitori, îmbrăcați în minunate costume populare, nu le lipsește nimic, că ei sunt crescuți ca pe palmă. Dar din repertoriul lor interpretat la manifestările ”Golgotei” și alte întruniri (”La Nistru la Mărgioară”, ”Din Moldova lui Ștefan”, ”Cântă cucu..”) se simte că părinții au grijă și de sufletul urmașilor. Am observat cum Sorina Palamaru din Horbova, tânăra mamă a uneia dintre cele mai agere și talentate fetițe din șiragul strălucitoarelor ”perle”, se frământa emoționată pe lângă micii artiști.

Prezența copiilor, care ”ne-au plimbat cu cântecul prin sufletele lor întețite de iubire față de tradițiile noastre românești” a fost călduros salutată de consulul Edmond Neagoe: ”Am văzut evoluarea strălucitoare a copiilor de la Școala Populară a Centrului bucovinean Cernăuţi de artă pentru conservarea şi promovarea culturii tradiţionale româneşti. Pot exclama cu bucurie că pentru viitor nădejde este”. Ne-a fost plăcut să auzim aprecierea diplomatului român și la adresa ziarului nostru: ”Urmăresc zi de zi cu mare interes materialele ce apar în ”Zorile Bucovinei”, ziarul care întotdeauna a fost alături de românii din regiune, așa cum este și astăzi”. Domnul consul a remarcat și alte persoane care popularizează în mass-media activitățile Societății ”Golgota” – Nicolae Hauca și Vasile Răuț. Un moment aparte, evidențiat de dl Edmond Neagoe printr-o simbolică îmbrățișare, a fost prezența într-un număr mare a reprezentanților societăților asociate din România, astfel, la această manifestare ca și la toate celelalte organizate de Octavian Bivolaru, ctitorindu-se o punte între trecut, prezent și viitor. Referindu-se la raportul, foarte documentat, prezentat de Dumitru Covalciuc, la pregătirea căruia și-a dat concursul arhivistul Dragoș Olaru, distinsul diplomat a evidențiat un aspect important: ”Atitudinea inumană, înfometarea populației a fost un act de crimă. Putem spune că dacă asociem înfometarea cu deportările și alte crime față de etnicii români, avem în vedere săvârșirea unui genocid”.

Justiția, dreptatea românilor sacrificați în timpul foametei se face în ceruri, iar pe pământ le aprindem candela memoriei, care a ars mai viu ca altă dată la împlinirea a 70 de ani de la acele tragice evenimente. Venind cu materialele selectate din arhivă de Dragoș Olaru și propriile cercetări, scriitorul Dumitru Covalciuc a citit pasaje din ziarele românești despre foametea din Ucraina sovietică, din perioada când românii din Bucovina se aflau la sânul Patriei-mamă. Deși n-a avut relații diplomatice cu Ucraina în acea perioadă, România le ajuta înfometaților ucraineni: ”Nu-i număr din anii 1932-1933, ca pe prima pagină să nu apară titluri de-o şchioapă referitoare la foametea din Ucraina. Gazetele din Bucovina scriau despre exodul în România al ucrainenilor înfometaţi până la extenuare şi chiar demenţă, despre recolta slabă din ținutul Kiev, despre țărănimea disperată care părăsea satele îndreptându-se spre orașe, despre răscoala înfometaților și măcelul lor și, ce-i mai îngrozitor, despre cazuri de canibalism (”În localitatea Molodezkije țăranul Sivatcenko și-a măcelărit doi fii ai săi, a mâncat o parte din carne, iar restul l-a vândut la piață…. La Charcovsca, țăranca Sazarcenko și-a ucis un fiu și a dat carnea lui de mâncare celorlalți copii… La Kișceniie un copil de 4 ani a fost găsit fript într-un cuptor…). Se ridică părul măciucă citind aceste rânduri. Înnebuniți de foame, oamenii deveneau neoameni. Mulți încercau să se salveze în România, dar valurile Nistrului erau pline de sânge, căci grănicerii sovietici îi împuşcau pe fugari. Cei care reuşeau să treacă hotarul erau primiţi frăţeşte, ajutaţi cu alimente”.

Referindu-se la exterminarea populaţiei româneşti a ţinutului, în 1946-1947, Dumitru Covalciuc a invocat perioada de după primul război mondial, când foametea a fost provocată de cauze obiective, dar şi de bandele bolşevice din vestul Ucrainei, care devastau depozitele de alimente. Atunci statul român, îndeosebi artizanul Unirii, Iancu Flondor, le-a ajutat bucovinenilor să supravieţuiască, indiferent de naţionalitate.

Românii noștri în 1946-1947 nu aveau ajutor de nicăieri, nu aveau unde fugi, apele Prutului fiind înroșite de sângele lor în 1941. Dumitru Covalciuc a citat din rapoartele secretarilor comitetului regional de partid către organele centrale de la Kyiv în care se descria starea deplorabilă a țăranilor, se indica numărul distroficilor (la 15 martie 1947 circa 15 mii umpluseră spitalele) din cauza foametei. Însă toate aceste date erau din localitățile cu populație ucraineană. De românii ce se zbăteau între viață și moarte autorităților nu le păsa. Dimpotrivă, li se impuneau dări exagerate, grânele putrezind prin gări în timp ce oamenii se umflau de foame, mâncau câini și șoareci. De rând cu ”sribocii” ce le luau pâinea de la gură, prin satele românești bântuiau adunături de tâlhari, gospodarii fiind nevoiți să-și țină vitele în casă.

Nu uită acele timpuri de groază unul din cei mai activi membri ai ”Golgotei”, Ion Timciuc: ”Aveam 10 ani în iarna lui 1947. Odată, în zorii dimineții, au intrat în casă niște persoane înarmate, ne-au împușcat găinile, ne-au luat făina de pe fundul sacului, au cerut de mâncare, iar peste câteva zile au venit alții să-l aresteze pe tata pentru că i-a hrănit pe bandiți. Dările la stat erau peste puterile noastre, trebuia să dai ouă, grâne, dacă aveai vacă – 200 litri de lapte, dacă aveai o oaie – 1,2 kilograme de lână… Dădeam totul la stat iar noi umblam, cu riscul de a fi omorâți în tren, pe la Strii să schimbăm lucrurile din casă pe cartofi și pâine”. Alexandra Jar din Mihoreni nu uită cum o vecină i-a adus mamei sale doi cartofi: ”Mama a sărutat cartofii și a rugat-o s-o învețe cum să-i împartă la șase copii. Ne punea la fiecare aparte în farfurie câte o lingură de lapte, câte o fărâmă de pâine, ca cei mai mari să nu mănânce ”porția” celor mici”. Și Dumitru Voronca de la Horecea Urbană era dintr-o familie cu multe guri la masă. Copilului de numai cinci ani de atunci i s-a întipărit în memoria-i fragedă o istorie dramatică, dar cu final fericit: ”Tata, după ce a venit de pe front, a fost încarcerat în închisoarea din Cernăuți. Acolo mureau cu zecile în fiecare zi. El și încă vreo șase-șapte bărbați din Mahala, Ostrița, Horecea au fost escortați la cimitir să îngroape morții în timp de noapte. Ca să nu-i poarte încolo și încoace ziua îi țineau închiși într-o criptă veche de piatră. Mama a aflat, le-a adus santinelelor de băut până acelea s-au îmbătat turtă. Toți au fugit, dar au trebuit mult timp să se ascundă. Mama a vândut tot ce aveam mai bun în casă ca să ne salveze de moarte și să ne crească pe șase copii”. Profesoara Maria Timcu, președinta filialei de la Roșa a Societății ”Golgota”, născută în 1947, are amintiri cutremurătoare despre o altă foamete – cea de la finalul epocii lui Nikita Hrușciov, când făcea coadă la prăvălie de la ora 3 de noapte ca să cumpere o pâine din mazăre, tare ca piatra. Laptele, untul, tot ce creșteau și cultivau în gospodărie părinții cărau la stat. Profesorul din Târnauca, Alexandru Platonov, a evocat chipul bunicii sale, de la vârsta de 8 ani supusă calvarului deportării. A revenit la baștină în 1946, dar bucuria reîntoarcerii i-a fost plătită cu chinul foametei de care nu suferise nici în exilul siberian. Ca nimeni altul din cei prezenți, pe propria-i piele, a îndurat foametea, supraviețuind atrocităților deportării în Kazahstan, docentul Ilie Popescu, președintele Societății regionale ”Golgota”. Drept recunoștință chinuitei sale mame, acest martir a înălțat la baștina sa, Pătrăuții de Jos, o Cruce-monument, prima în spațiul românesc, în memoria mamelor care s-au sacrificat salvându-și copiii.

Despre foamete și înfometare ca arme politice diabolice de îngenunchere, manipulare și exterminare a românilor au vorbit bloggerul Vasile Răuț, criticul Ștefan Broască (în plan global). Cu emoții deosebite au întregit acest subiect dureros oaspeții din Rădăuți și Suceava – Ion Buciu, continuatorul regretatului Ștefan Rotaru, și alți membri ai Societății Pro Rădăuți, susținători ai românilor cernăuțeni – Nicolae Nicolovici, Gheorghe Horodincă, Gheorghe Dolinschi, secretarul general al Societății pentru Literatura și Cultura Română în Bucovina, Gheorghe Hrinciuc, președintele Forumului bucovinenilor de pretutindeni, bucureșteanul Dacian Dumitrescu, tânărul Radu Alexa din Suceava, care, preluând propunerile antevorbitorilor, a abordat oportunitatea inaugurării unui muzeu, al unui loc de informare despre holocaustul românilor din ținutul nostru. Laitmotivul cuvântărilor oaspeților din România a fost că la Cernăuți simțirile românești sunt mai aprinse, că printre noi se regăsesc mai români, sensibilizând că ”aici se trăiește mai românește”. Se trăiește mai profund românește pentru că aici suferința e mai mare, am zice noi.

Maria TOACĂ 

Fotografii: N. Hauca şi "Zorile Bucovinei"