17 noiembrie 2017
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

L-A ÎNTÂMPINAT, CU CÂNTĂRI DIN BUCOVINA, PE TÂNĂRUL REGE MIHAI

9 decembrie 2016 р. | Categorie: Destine

Elena presupune că mama ei s-a căsătorit din dragoste, deşi, născută în 1921, era mai mare cu patru ani decât bărbatul menit de soartă. Existau legături mai vechi între cele două familii – Percic din Crasna şi Balan din Ciudei, ambele având la origini vrednici gospodari, care au dat vornici şi primari la cârma comunităţilor săteşti. Întâi au fost prieteni străbunicii şi buneii, apoi părinţii, ca până la urmă copiii să cimenteze vechile relaţii într-o temeinică casă de piatră.

Faptul că privirile părinţilor ei s-au întâlnit prima dată în biserică, la sfânta liturghie, i se pare Elenei un semn de la Dumnezeu. „Cu toate că se ţineau de prieteni, bunicii mei din partea mamei nu erau încântaţi să-l aibă de ginere pe flăcăul cunoscuţilor din Ciudei. Au prevenit-o pe mama că cel pe care-l vrea de soţ, pe lângă faptul că-i frumos, are nu puţine neajunsuri – e bătăuşi, arţăgos, îi place s-o îndesească cu păhărelul. Dar mama nu avea urechi să asculte de sfaturile părinţilor”, povesteşte Elena despre dragostea părinţilor ei.

Flăcăul din Ciudei i-a plăcut crăsnencii Maria Percic, iar degrabă şi tuturor consătenilor ei, când au văzut cât de priceput este în construcţii, ce inimă bună are el. După nuntă, tinerii în numai şase luni şi-au durat casa lor. De la bun început, bărbatul s-a opus ca soţia sa să lucreze în gospodăria colectivă sau la alt serviciu. El s-a obligat să câştige bani şi să-i aducă cele necesare traiului, iar ea să-i asigure confortul în casă. Socoteala sa era cum nu se poate mai dreaptă, căci femeia, harnică foc, nu stătea cu mâinile în sân.

Iarna lucra la războiul de ţesut, lăsându-i fetei o zestre numai bună astăzi pentru deschiderea unui muzeu al artei populare. Broda în stil naţional cămăşi de pânză naturală, croia şi cosea, croşeta bluze, veste, rochiţe pentru fiică-sa. Elena îşi aminteşte că în acele timpuri pecetluite de privelişti sumbre, când toţi copiii erau îmbrăcaţi la fel, de parcă ar fi fost scoşi din incubator, ea umbla în hăinuţe originale, cusute sau croşetate de mamă-sa. Femeia, cu numai patru ani de școală, era înzestrată cu mult talent, mai ales pentru lucrul de mână. Cum numai vedea ceva frumos la oraş ori în altă parte, venea acasă şi făcea acelaşi lucru, dar mai interesant, cu modificări creatoare.

La vârsta de 18 ani cânta în corul crăsnenilor, după cum o arată unele poze din albumul cu fotografii ale familiei. A fost un cor vestit, condus de dirijorul Condruţ. În 1938, acest colectiv coral a avut cinstea să fie invitat la un festival la Bucureşti, unde l-a întâmpinat, cu cântări din Bucovina, pe tânărul rege Mihai.

Cu aceeaşi dragoste ce-o nutrea faţă de artizanat, harnica nevastă lucra şi în grădina de pe lângă casă. „Cred că la nimeni pământul nu era mai îngrijit. Pe ogorul părinţilor, iar după colectivizare pe terenul ce le-a fost lăsat în gospodărie, nu găseai o buruiană”, spune Elena.

Până la război, mama ei a slujit în casa boierului Ilschii, fiindu-i de ajutor domniţei, cum era numită soţia acestuia. În 1941, împreună cu părinţii, Maria s-a refugiat în adâncul României, ajungând la Braşov, unde s-a oprit familia boierului Ilschii. Poate ar fi avut o soartă mai bună, dacă rămâneau acolo, însă pe rând au revenit la glia natală, mânaţi de dragostea de baştină – mai întâi părinţii, apoi şi fiica. Au găsit Crasna natală deja despărţită de graniţa pusă de stăpânirea stalinistă. Teritoriul de la frontieră era păzit de grănicerii ruși, moartea îi pândea pe români la orice pas. Părinții au reușit să treacă neobservați, iar Maria avea s-o pățească rău, dacă un grănicer rus nu se lăsa ”cumpărat” cu un pachet de ţigări, ascuns de tânără în traistă special în caz de probleme la graniţă. Altfel, puţin posibil să fi ajuns cu bine acasă.

…Elena se afla în Italia când, în 2003, i-a murit mama. N-a reuşit să vină să-i sărute fruntea rece, nefiind în stare nici până azi să se elibereze de tragismul acestei situaţii. Nu e unica care n-a stat la căpătâiul părinţilor în ultimul lor ceas de viaţă. E o durere suportată de mai multe femei de-ale noastre înstrăinate de familie, de meleagurile natale. Nu pot uita cuvintele Elenei Mihaiesi din Ostriţa, care se afla departe de baştină când i-a murit tatăl: „Întorcându-mă acasă, îmi părea că umblă undeva prin ogradă, că lucrează în livadă… Mai târziu, în Italia, îngrijind de un bătrân pe pat de moarte, în clipa când i-am aprins lumânarea şi i-am închis ochii, parcă am simţit că-mi i-au rămas bun pentru totdeauna de la tatăl meu. Odată cu acel bătrân, şi tatăl meu a murit pentru mine”.

Aşa le-a fost dat să trăiască cu sfâşietoare păreri de rău în suflet – Elena din Ostriţa că nu şi-a condus pe ultimul drum tatăl, Elena din Crasna că n-a fost lângă măicuţa ei când aceasta pleca la Domnul... Dar câte alte Elene şi Marii îşi plâng pe ascuns părinţii în casele străinilor cărora le servesc cu zâmbetul pe buze!

Maria TOACĂ

În imagine: o amintire din leagănul copilăriei