DE DRAGUL SOŢULUI A ÎNDRĂGIT LIMBA ROMÂNĂ

Nu numai că a îndrăgit-o, însă, cu toate că n-a fost impusă de împrejurări şi necesităţi stringente, a învăţat s-o vorbească impecabil. Poate îndrăgostiţii pătimaşi, cuprinşi în iureşul iubirii de scurtă durată, n-au nevoie de cuvinte, întocmai ca cei din binecunoscuta melodie, cărora le ajunge doar o noapte înstelată. Însă nici îmbrăţişările cele mai fierbinţi, nici nopţile cu lună plină nu pot substitui nevoia de cuvinte pentru cuplurile care-şi jură credinţă în faţa altarului, cimentându-şi dragostea pe viaţă. Îmi imaginam cum voi descrie în amănunte momentele romantice ale întâlnirii a doi tineri din spaţii lingvistice şi culturi diferite. Ardeam de dorinţa să aflu cum a izbucnit prima scânteie a dragostei lor, fără a avea, la început, nevoie de cuvinte, şi cum ea, devenind soţie şi mamă, a învăţat la perfecţie limba maternă a bărbatului iubit, comunicarea în română fiind cea mai sinceră manifestare a iubirii şi respectului ce i-l poartă.

M-am adresat la telefon în limba română, aşa cum am fost „instruită” de doamna Margareta, învăţătoarea fiului acestui fericit cuplu „internaţional”. Mi-a răspuns o voce tânără, cu accent bucureştean, însă puţin agitată, din cauză că la acel moment ambii copii erau atinşi de răceală şi mămica lor aştepta medicul. Am convenit să ne întâlnim când se vor face bine micuţii. Prinsă în alte treburi, întâlnirea noastră s-a amânat cam mult, spre regretul meu tânăra mamă având destul timp să se răzgândească.

Şi-a amintit de-o păţanie neplăcută din anii studenţiei, când, după un interviu la televiziunea locală, s-a ales cu un noian de neplăceri. În timpul colocviilor şi la examene, pe lectori nu-i interesa nivelul cunoştinţelor ei la obiectul respectiv, dar mai mult de ce se întâlneşte cu un cetăţean român. Probabil, în virtutea reanimării acelor supărări, când am contactat-o a doua oară, am auzit delicata scuză că are o familie obişnuită şi nu merită să se scrie despre „isprava” ei în ziar. Până la urmă am „negociat”, convenind că nu-i voi concretiza prenumele şi numele de familie, numind-o arbitrar Natalia.

Aşadar, în amiaza primei zile însorite a acestei întârziate primăveri, am stat cu Natalia la taclale, pe o bancă dintr-un mic scuar. Ca de obicei, trebuia să-şi ia fecioraşul de la şcoală şi special pentru convorbirea noastră ieşise cu o oră mai devreme din casă. Fetiţa de zece luni dormea liniştită în cărucior, zâmbind prin somn, tocmai în momentul când mămica îmi povestea cât de mult o iubeşte frăţiorul. Natalia provine dintr-o localitate din regiunea Ivano-Frankivsk, unde-i trăiesc părinţii şi toate neamurile (locul de origine este neschimbat). A venit cu ani în urmă să-şi facă studiile la Universitatea din Cernăuţi, după exemplul mamei şi al tatei, care au absolvit în oraşul nostru o facultate tehnică. Ea şi-a ales limbile străine, specializându-se în engleză. Paralel a învăţat şi puţină franceză. Acum crede că paşii spre Cernăuţi, şi anume la facultatea de limbi străine, i-au fost dirijaţi de undeva de Sus. „Aşa a fost să fie”, spune tânăra femeie, filozofic, ca tot românul încercat de destin. Am mai auzit câteva cuvinte şi fraze întregi, care m-au frapat, făcându-mă să cred cu greu că până a se întâlni cu Silviu n-a avut idee de limba română. Cel mai uimitor mi s-a părut faptul că rosteşte corect, fără eforturi, triftongii şi diftongii, mai ales „oa” – piatra de încercare pentru alogeni, îndeosebi vorbitori de limbi slave.

– Nu e nimic greu, trebuie să înveţi corect de la bun început, spune Natalia, acum, după aproape zece ani de când rosteşte fără poticneli cuvintele „şcoală”, „foarte” şi altele de acest fel. Limba română a fost o provocare pentru mine. Nu mi-am imaginat că voi fi în stare să vorbesc româneşte, aşa cum nu m-am gândit şi nici nu-mi doresc să învăţ vreodată japoneza sau chineza. Româna e extraordinar de bogată şi frumoasă, numai gramatica e foarte complicată pentru mine. Sincer vă spun că, acum, nici nu-mi dau seama cum am început să vorbesc corect româneşte. Încă nu pot scrie fără greşeli, dar stau cu manualele în faţă, învăţ treptat, împreună cu băieţelul – elev în clasa a doua. Evident, soţul e un învăţător mai iscusit decât mine. Rezultatele lui le vedeţi, dar eu încă n-am reuşit să-l învăţ limba ucraineană.

Trăind printre ucraineni, la Cernăuţi, iar în România aflându-se doar de sărbători şi în vacanţă, s-ar părea că bărbatul are mai mare nevoie de ucraineană, decât soţia sa de română. Totuşi, Natalia s-a străduit şi a perseverat, deoarece, după cum recunoaşte fără părere de rău, în casa lor „cântă cucoşul”. Şi nu numai din cauza diferenţei celor zece ani dintre ei, care pentru ea „e foarte mică”, ci pentru că, odată cu iubirea pe viaţă faţă de soţ, a îndrăgit tot ce-i este scump inimii lui, inclusiv România.

S-au cunoscut la nunta unei colege de facultate. Întâlnirile romantice până la ziua nunţii au durat mai mult de doi ani. Astfel şi-au verificat serios sentimentele, însă mai mult în limbajul gesturilor şi în limba franceză – în cazul când aveau neapărată nevoie de cuvinte. Părinţii, nici dintr-o parte, nici din alta, nu s-au amestecat în relaţiile tinerilor, primindu-i cu drag aşa cum sunt – cu limba şi obiceiurile lor. Am ispitit-o pe Natalia cum a decurs prima întâlnire cu soacră-sa, dacă n-a simţit din partea ei nemulţumirea că fiul i-a adus o noră „rusoaică”.

–A fost amabilă şi drăguţă cu mine… Chiar să-i fi spus ceva (dar nu cred) tot n-aş fi înţeles nimic. Înainte de căsătorie, unii cunoscuţi (nu părinţii sau rude de-ale mele) îmi băteau capul că în România e sărăcie şi peste tot – numai ţigani. Am călătorit prin multe oraşe, am fost la munte şi la mare, cutreierând ţara în lung şi-n lat. Peste tot am văzut locuri frumoase, curăţenie, numai drumuri bune, oameni foarte cumsecade şi civilizaţi, femei bătrâne cu ţinuta unor doamne distinse. Cel mai mult m-a impresionat comportamentul bărbaţilor faţă de femei. Am observat la bărbaţii din România multă eleganţă. E atât de plăcut când un bărbat te salută gentil cu „Sărut mâna”, şi chiar ţi-o sărută…

Am redat întocmai cuvintele Nataliei fără a adăuga sau a-i „retuşa” stilistic spusele. Am avut o plăcere deosebită s-o ascult cum vorbeşte, admirându-i eforturile de a învăţa româna, deşi, la drept vorbind, la Cernăuţi, în afară de a-i face pe plac soţului ei, nu prea are nevoie de această limbă. Cu fecioraşul a vorbit de mic în ucraineană, aşa cum procedează şi cu mezina, deoarece nu poate, nici nu ştie, să le îngâne copiilor cântece de leagăn în altă limbă. Cu atât mai mult, cu cât e ferm convinsă că micuţii trebuie să audă mai întâi limba mamei. Iar tatăl a vorbit de la început cu fiul în română.

–Până la trei ani băiatul nostru a tăcut din gură. Se vede că era derutat sau, iubindu-ne pe amândoi la fel de tare, nu vroia să ne supere. A început să vorbească când l-am dat la grădiniţa de pe strada Şevcenko, în grupa românească. Primele cuvinte le-a rostit în ucraineană, deoarece s-a împrietenit cu o fetiţă din grupa de ucraineni, apoi şi în română, ba chiar şi în rusă... Cu cine se împrietenea, în acea limbă vorbea.

Când a venit timpul ca băiatul să meargă la şcoală, mama ucraineancă n-a pus la îndoială faptul că fiul trebuie să înveţe în limba română. A auzit multe vorbe dezaprobatoare de la femei ce le-a cunoscut în timpul plimbărilor cu micuţul prin parc. Tovarăşele de promenadă o probozeau că-şi complică sie şi copilului viaţa, că face „mare prostie”… Fiecare stăruia să-i dea sfaturi care de care mai „folositoare”, de tipul celor împărtăşite şi de unii conaţionali din părţile noastre, că, chipurile, „limba română n-are viitor”. Natalia nu s-a lăsat înduplecată de „prietenele binevoitoare”, ţinând la părerea ei, pe care nimeni nu-i în stare s-o schimbe: „Fiul meu vorbeşte limba ucraineană şi, trăind în Ucraina, se va perfecţiona mereu în această privinţă. Dar ar fi fost mare păcat să-i lipsesc pe copii de şansa de a mai cunoaşte o limbă, mai ales cea a tatălui lor, care este limba unei ţări europene”.

Să cunoşti o limbă şi să nu-ţi înveţi şi copilul e o adevărată prostie, crede Natalia despre părinţii români care nu-şi instruiesc odraslele în limba maternă. Mi-a povestit că are asemenea cunoscuţi la Cernăuţi şi că nu-i înţelege. Mai ales că pentru ea limba română „este extraordinar de frumoasă, atunci când e vorbită corect”. Soţul, fiind ocupat cu serviciul, are mai puţin timp pentru copii. Fiul îşi face temele de acasă cu ajutorul mamei, ea având grijă ca băiatul să nu „pocească limba”, să scrie corect… Când nu ştie ceva apelează la enciclopedii şi dicţionare, o sună pe doamna Margareta, învăţătoarea fiului. Până-i vine soţul acasă, uneori se întâmplă ca fecioraşul să-i explice sensul ascuns al cuvintelor neînţelese de ea.

Mi-a mărturisit că îi place neîncetat să înveţe. La început, când se afla în ospeţie la părinţii soţului, bărbatul o trimitea să facă cumpărături la un magazin mic din apropiere. Natalia aştepta până cineva cerea ce avea şi ea de cumpărat, apoi se apropia de tejghea solicitând acelaşi lucru. De mare ajutor la însuşirea corectă a limbii îi sunt şi emisiunile televizate în limba română, şi urechea ei muzicală care le prinde pe toate din zbor. Dar, fără îndoială, numai de la televizor şi din dicţionare nu se învaţă o limbă. La nivelul realizat de Natalia se poate ajunge numai iubind şi fiind iubită. „A fost un sentiment reciproc, ne-am văzut, ne-am plăcut, mai departe ce-am făcut? Nimeni nu ştie ce-i pregăteşte destinul”, încearcă Natalia să-şi rimeze cea mai fericită întâmplare a vieţii.

Numai pentru o lună venise soţul ei la Cernăuţi, dar acel scurt termen se prelungeşte deja de două decenii, fapt ce-i determină pe ambii părinţi să-şi educe copilaşii pornind de la această filozofie a vieţii.

–Cea mai bună şcoală micuţii o trec mai întâi la mama şi la tata, crede Natalia. Zădarnic părinţii dau vina pe alţii (şcoală, societate, prieteni) dacă ei nu sunt ascultători, fac rele. Ce le dai copiilor, aceea primeşti în schimb. Ei sunt oglinda faptelor noastre. Să ne referim la cele mai elementare lucruri. Dacă-i înveţi să vorbească corect, să se comporte frumos cu oamenii, aşa vor creşte. Desigur, e mai uşor să-i laşi toată ziua la calculator sau în faţa televizorului. Noi, însă, ne străduim să-i citim băiatului din cărţi bune. Lectura face minuni. Când îmi cere o jucărie mă gândesc de două ori dacă face s-o cumpăr, iar dacă-i vorba de-o carte nu stau pe gânduri, oricât ar costa.

Copiii nu le încurcă soţilor să călătorească. În fiecare vară descoperă noi locuri cu băieţelul, iar de-acum şi cu fetiţa după ei. Nu sunt stingheriţi că au copii mici, ci încearcă împreună cu ei să cunoască lumea asta care e atât de mare, de fascinantă, şi, totodată, e atât de mică dacă porneşti s-o cutreieri.

Maria TOACĂ