19 martie 2024
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

DARURILE DUŞMANILOR SUNT FATALE (II)

18 mai 2013 р. | Categorie: Bucovina

„Ziua Naţională a României a fost şi este o mare sărbătoare pentru întreaga noastră familie”

O înţelepciune veche cât lumea spune că ce vei semăna, aceea o să răsară. Iar sămânţa familiei lui Nicolae Pridie şi a soţiei sale Casandra a fost de bună calitate şi a dat rod bun prin fiii lor iubitori de Neam şi Ţară. Toţi şi-au instruit copiii în limba strămoşilor, cu toate că apoi au studiat la şcoala ucrainizată din sat. Şi Vasile Pridie a fost pe măsura părinţilor săi, cu dragostea şi dorul în suflet şi nu s-a înstrăinat de graiul matern. La fel i-a educat şi pe cei trei fii – Gheorghe, Nicolae şi Ştefan, pe scumpele şi drăgălaşele nepoţele Marina, Maria, Veronica, pe adoraţii nepoţei Vasilică şi Ilie. Iar cele mai scumpe poveţe, adresate urmaşilor, sunt ca să nu-şi uite străbunii, limba maternă, căci cine nu-şi cunoaşte rădăcinile, trecutul, nu are viitor.

„N-am să pot uita niciodată acele timpuri grele după ce am fost „eliberaţi” şi jefuiţi. Sovieticii nu numai că ne-au răpit libertatea, ne-au prădat şi ne-au „bucurat” cu dări insuportabile. Ne-au pus funia la gât şi cu colectivizarea, impunându-ne să scriem  „benevol” cereri de intrare în kolhoz. Ne-au luat căruţa, caii, grapa, plugul, pământul – totul.  În 1953 părinţii aveau un taur pentru însămânţarea vitelor de vreo  600 kg şi a fost „confiscat” de „eliberatori”. Mama  ducea lapte unei profesoare de la Universitatea din Cernăuţi şi a rugat-o să scrie autorităţilor ca să-i întoarcă animalul sau să îl plătească, însă răspunsul a fost pe măsura hoţiei: „Раскулачили” .

Ca şi fraţii săi, consângenii, Vasile Pridie a fost nevoit să înveţe  la şcoala ucrainizată din sat, într-o limbă străină şi vârâtă pe gât de „eliberatori”, după absolvirea căreia a lucrat un timp tractorist,  contabil în kolhoz, apoi 38 de ani la Întreprinderea „Горгаз”. La vârsta de 25 de ani s-a căsătorit cu soţia-i Viorica, crescând şi educând trei feciori. Şi cât nu s-au străduit  străinii să-i „bucure” şi să-i „îndulcească” traiul cu darurile lor, a rămas fidel idealurilor naţionale, păstrând cu sacralitate în inimă iubirea faţă de tot ce e românesc, de portul naţional, obiceiuri şi tradiţii.

„În 1946-1947 era foamete, greutăţi. Însă oamenii erau mai buni, mai uniţi, se împărţeau dintr-o bucăţică de pâine. Ştiau să muncească şi să se înveselească. De hramul satelor şi la alte sărbători, oamenii veneau îmbrăcaţi în frumosul costum naţional. Şi Cuciurul Mare acum e considerat sat ucrainean, însă n-o să uit nicicând ce feciori voinici şi frumoşi avea. Veneau la hram la Valea Cosminului de Sfinţii Apostoli Mihail şi Gavriil, îmbrăcaţi în haine naţionale, în iţari şi sumane, cu pene de păun la pălărie, învârteau cu foc horele de săreau scântei din călcâi”.

Dl Vasile Pridie mi-a mai destăinuit o taină – cum s-a „împrietenit” cu „ZORILE  BUCOVINEI” şi cum  l-a cunoscut pe redactorul-şef al ziarului nostru.

 „Abonez ZORILE  BUCOVINEI” de când apare. Citesc cu mare interes, din scoarţă în scoarţă, toate materialele, căci sunt foarte interesante. Graţie ziarului „ZORILE  BUCOVINEI” şi soţia a învăţat  să citească în română. Dar nici nu mi-aş putea închipui cum doi români de naţionalitate pot să vorbească într-o altă limbă în familie. Şi eu, şi soţia, şi copiii vorbim româneşte. Nu ştiu cum se întâmpla că, în ultimii ani, de Ziua Naţională a României – 1 Decembrie, poştăriţa nu-mi aducea gazeta sau o primeam cu mare întârziere. O aşteptam cu atâta nerăbdare ca să văd ce bucurii ne mai aduceţi de la fraţii noştri din Ţară. Iar anul precedent, văzând că n-am primit ziarul de la începutul lui decembrie, i-am telefonat redactorului-şef, Nicolae Toma, care m-a ascultat, apoi a făcut legătură cu şefa Oficiului Poştal din Ceahor, iar a doua zi factoriţa mi-a adus gazeta, dar cu întârziere de vreo două săptămâni. Cred că n-ar trebui să se întâmple asemenea lucruri, fiindcă publicaţia dumneavoastră e pentru mine şi familia mea un firicel de speranţă ce ne leagă de trecutul dureros  şi ne duce spiritual spre viitor. Or, Ziua Naţională a României a fost şi este o mare sărbătoare pentru întreaga noastră familie. Bunăoară, fratele Toader, când era în viaţă, întotdeauna de 1 Decembrie arbora Tricolorul deasupra casei sale, iar noi îl avem în piept”.

Felicia NICHITA-TOMA