DRAGOSTEA NU ARE VÂRSTĂ

28 ianuarie 2017 р. | Categorie: Noutăţi

Întotdeauna mi-a plăcut să discut cu oameni simpli şi frumoşi la suflet, cu poveşti frumoase de viaţă ce merită spuse, cu condiţia să ai darul povestirii, să-i faci pe cei cu care stai de vorbă să dea frâu liber gândurilor. Iar Gheorghe Sucevan din s. Suceveni, sat cu rezonanţă istorică din raionul Hliboca (fostul Adâncata), de unde, după anexarea Bucovinei de către „eliberatorii” sovietici, sute de români au fost duşi pe drumul spinos al martirajului românesc, ştie foarte bine cum să se apropie cu sufletul de inima oricui. Or, omul cu forţa sa spirituală sfinţeşte locul unde trăieşte. Acolo unde apare un asemenea om, spaţiul se transformă într-un loc luminos, curat, îmbietor, într-un loc în care te îmbrăţişează gândurile bune, pacea, frumuseţea, sfinţenia, dragostea faţă de aproapele şi de Dumnezeu

N-a fost ocrotită de „raiul” bolşevic nici familia sa. Fratele cel mai mare, Ştefan, a fost nevoit, împreună cu alţi colegi de la Liceul din Storojineţ, să se refugieze în România, doar pentru faptul că-şi iubeau Ţara şi Neamul. Au avut îndrăzneala să-i întâmpine pe „eliberatori” cu imnul naţional „Deşteaptă-te, române”, cu el pe buze şi în suflet au trecut frontiera în Ţara lor dragă şi a străbunilor lor. Ce-i drept, graniţa şi sârma ghimpată încă nu era instalată, însă era bine păzită de răpitori. Colegii săi au reuşit să treacă în Ţară, iar pe Ştefan l-a ajuns un glonț, rănindu-l la picior. S-a ascuns, căci era timp de seară, în apa râului, apoi, când a înnoptat de-a binelea, a reuşit să se strecoare prin bezna nopţii şi să ajungă în România. A fost mai norocos ca alţi români bucovineni, care au murit împuşcaţi, de foame şi ger, fără cruci la căpătâi. Mulţi ani familia n-a primit nici o veste de la el. Mai ales după masacrul de la 1 aprilie 1941 de la Varniţa, de lângă Fântâna Albă, oamenii se temeau să discute pe această temă devenită tabu, căci puteau fi denunţaţi şi deportaţi în neagră străinătate. Au trăit cu frica în sân până i-a venit sfârşitul lui „tătuca” Stalin. Gheorghe Sucevan şi-a îmbrăţişat fratele abia în 1957, când Ştefan a venit, pentru prima dată, în ospeţie. A fost o mare fericire pentru toţi, au plâns trei zile şi trei nopţi de bucurie, nu se puteau sătura de vorbă.

Dar „eliberarea” nu s-a încheiat doar cu represiuni şi deportări. Zestrea cea mai de preţ a ţăranilor era pământul şi animalele. Părinţii lui Gheorghe, ca şi toţi ceilalţi români autohtoni, au fost despropriaţi, li s-a luat la stat hectarele de pământ, animalele, toate bunurile, agonisite în sudoarea frunţii, căci erau harnici de fugea pământul sub ei. De mici copii părinţii i-au deprins cu munca. Tata l-a binecuvântat cu coasa, iar mama – cu sapa. Tata îl lua vara la cosit, iar mama – la prăşit, astfel l-au învățat să muncească. Iar când îl vedea asupra cărţii, mama îi spunea: „Îi fi şi cu carte, şi gospodar de frunte în sat. Gospodar cu carte”.

Aşa a fost să fie, că Gheorghe Sucevan, după absolvirea Facultăţii de Educaţie Fizică şi Sport din Chişinău, a devenit un bun profesor, activând la şcolile din Camenca, Carapciu şi Suceveni, dar şi un bun gospodar, căsătorindu-se cu aleasa inimii, cu care sunt împreună din 1971, de 46 de ani, de când s-a îndrăgostit, de când l-a ameţit cu parfumul iubirii „floarea de crin”, în splendoarea valsului de la balul de absolvire a şcolii din Carapciu, când a îndrăznit s-o invite la dans pe cea mai frumoasă absolventă – Viorica. A iubit-o nu doar cu ochii, ci şi cu inima. I-a cerut atunci unica poză pe care tânăra o avea, promiţându-i să-i întoarcă fotografia peste ani. Şi-a onorat cuvântul. Ce-i drept, peste 45 de ani de viaţă conjugală, alături de iubită, în bucurii şi dureri.

O înţelepciune spune că dragostea nu are vârstă. Gheorghe Sucevan n-a încetat să iubească. Continuă încă valsul misterios al dragostei cu iubita lui domniţă. Îşi iubeşte soţia, copiii, nepoţii. Se mândreşte cu rodul dragostei lor – fiul Ştefan a absolvit Institutul de maşini agricole din Chişinău, e inginer, iar fiica Lucreţia - Facultatea de Limbi Străine. Bucuria şi iubirea cea mare a buneilor, dar şi mângâierea lor, sunt nepoţeii Petrică, Pavel, Sofiica, Patricia şi Victor.

 Pe parcursul vieţii i-a făcut multe declaraţii de dragoste în versuri soţiei Viorica. Ultima poezie i-a dedicat-o de Crăciun, la 7 ianuarie, 2013:

FOTOGRAFIA

 În seara de Crăciun, în anul 1968,

Fântânile n-au fost secate,

 Iar tu, ca fetişcană,

Când eram cu sufletul însetat,

 Mi-ai dat pe buze, fără cană,

De pe-al tău obrăjor, un strop de rouă

 Dulce ca o mană.

Şi la despărţire, aşa s-a întâmplat,

 Că drumurile noastre în destin

Au rămas tot două.

 Acum, trecut de anii tinereţii,

Sunt încântat la tine iarăşi să revin,

Tot sub cerul înstelat,

 Si să-ţi vestesc un cuvânt blajin,

Că n-ai fost dată uitării, floare de crin.

În familie, să beneficiezi de pace,

Adevăr şi lumină, nu de negrul chin

În culmea desperării

Pentru omul ce se-ntină.

Fii în paza Domnului, iubită domniţă,

Că el te va întări şi te va ocroti.

Acum sunt cu sufletul mulţumit,

Că la 45 de ani ţi-am reîntors eu ţie

Ceea ce ţi-am promis – unica ta fotografie.

 Felicia NICHITA-TOMA