29 martie 2020
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

NOBLEŢEA SACRIFICIULUI

19 mai 2013 р. | Categorie: Istoria neamului

Cu nouă ani în urmă, semnalam în paginile „Zorilor Bucovinei” apariţia a trei cărţi noi, consacrate Volocii şi Anului Ştefan cel Mare, – prinosul de suflet la sărbătoarea sfinţirii Bisericii Sf. Pavel şi Petru din Hruşăuţi de la un neostenit ziditor în cetatea cuvântului. Autorul lor, Gheorghe Gorda, mi-a mărturisit atunci că a reuşit în volumul de proporţii modeste, intitulat emblematic „Sfânt e numele tău, Voloca”, să scoată la lumina adevărului, în numele viitorului, doar câteva pagini din trecutul dramatic şi prezentul frământat de incertitudini al baştinei sale, purtând în vis o monografie mult mai amplă, cu extinderi peste hotarele comunei natale. „Am sperat că voi pune punct la această lucrare până la marcarea a 500 de ani de la moartea Voievodului Ştefan, dar crezul că numai adevărul pur valorează în timp mi-a stopat pornirea. Urmează să mă lămuresc încă în foarte multe lucruri, să le trec de mai multe ori prin minte şi inimă”, mi-a dezvăluit cercetătorul, mânat de râvna făuririi unor valori spirituale, care să pună un plus de nobleţe la bunurile materiale ale consătenilor săi vestiţi prin hărnicie şi ingeniozitate gospodărească.

Modestul studiu lansat atunci de Gheorghe Gorda aducea o adiere inedită şi provocatoare pentru alţi căutători de adevăr, un îndemn la noi investigaţii de etnografie, folclor, onomastică, sociolingvistică, dar mai ales de istorie şi civilizaţie românească pe aceste meleaguri. Au trecut anii, însă visul de a porni mult mai de departe şi a cuprinde un areal nemaipomenit de larg a rămas să rodească doar în manuscrisele sale. Şi iată, la finele anului trecut, el a ieşit din captivitatea-i benevolă de la Hruşăuţi, aducându-ne incredibila dovadă că omul care perseverează şi se sacrifică pentru a-şi vedea aievea un vis ajunge învingător până la urmă. Posibil ca unii dintre cei ce-şi zic intelectuali, dar n-au deschis de ani buni vreo carte (nu mă pronunţ în privinţa simplilor ţărani, căci mulţi manifestă un interes mai mate faţă de cuvântul scris decât oamenii umblaţi prin şcoli înalte) să se întrebe: „Care şi asupra cui este, totuşi, victoria lui Gheorghe Gorda?”

Cine a văzut noua, voluminoasa sa carte, „Sfânt e numele tău, Voloca”, ce impresionează de la prima vedere, prin volum şi diversitatea tematicii, înainte de a pătrunde în conţinutul ei va înţelege că autorul şi-a împlinit visul odrăslit de amarnic timp în universul lăuntric al fiinţei. Iar realizarea unei lucrări atât de cutezătoare, cu siguranţă, este un triumf asupra propriilor îndoieli, insuficienţelor materiale, intereselor mercantile şi, la urma urmei, a moleşelii spirituale, ce ne afectează pe mulţi care dispunem de condiţii şi posibilităţi poate mai favorabile pentru investigări prin biblioteci şi arhive. Or, Gheorghe Gorda nu ne propune doar repere istorice din trecutul localităţii, crâmpeie din suferinţele sătenilor, pasaje luminoase cu datinile de odinioară şi obiceiurile din ziua de azi. Din cele aproape 400 de pagini, numai 60 sunt consacrate Volocii, file în care se prezintă ca autor de monografie, iar cea mai mare parte a materialului ne oferă un serios tratat de lingvistică, privind etimologia unor antroponime hlibocene, precum şi cea a toponimiei şi hidronimelor cernăuţene. Astfel, nu e simplu să apreciem cu precizie care intenţii şi ce calităţi ale autorului prevalează în această lucrare – ale savantului sau scriitorului înzestrat cu har poetic. Or, tratarea ştiinţifică a subiectelor se intercalează cu accentele lirico-sentimentale, atrăgând cititorul, incitând interesul la lectură.

Recunosc că, intrând în posesia acestei cărţi-document, am fost încercată de sentimente contradictorii. Valul copleşitor de admiraţie pentru colosala muncă a autorului s-a evaporat într-un fior de temere, iscată la prima încercare de a pătrunde în substanţa ştiinţifică a lucrării. Gândul că e imposibil să citeşti şi să asimilezi toată informaţia, m-a făcut să încep lectura „inversă”, adică de la ultimele pagini spre început. Mai ales că „Oul pascal sau Mahna lui Mahnă” – capitolul de la finele cărţii, îmi era cunoscut din volumul apărut mai înainte, în 1999, la Editura „Augusta”, Timişoara. Astfel, am procedat ca un elev mai puţin conştiincios, amânând lucrurile serioase pentru mai apoi. Atât doar că „încondeierile” de pe simbolicul Ou pascal nu reprezintă partea cea mai „uşoară”, destinată unei lecturi de destindere. Le-am rememorat cu o durere şi mai răvăşitoare decât atunci când am citit prima dată neliniştile lui Gheorghe Gorda de pe urma periplului prin „Terra incognita” (regiunile Kirovograd şi Nikolaev), unde a descoperit reminiscenţe de românitate în stare muribundă. Simbolul excelent al unităţii dintre bunăstarea materială şi spiritualitatea de înaltă marcă, găsit (inventat) atât de inspirat în Oul Pascal de Gheorghe Gorda, rămâne, din nefericire, şi astăzi doar un simbol pentru neamul nostru, de care tot mai puţini au nevoie. Bunurile materiale ne aduc fericire şi fără cealaltă parte indispensabilă a Oului Pascal… De-ar fi cât mai mari şi cât mai multe!

La fel de actuale, ba chiar mai acute, decât cu aproape două decenii în urmă, când, în calitate de ziarist, Gheorghe Gorda căuta viţe de români, care acum câteva sute de ani au dat viaţă pustietăţilor Novorosiei, mi se par şi reportajele despre consângenii rătăciţi de la matricele neamului. Avertizările ce străbat din mărturiile înstrăinaţilor de neam, izolaţi la sute de kilometri de noi, a bătrânilor din foste aşezări româneşti din regiunile Kirovograd şi Nikolaev încep să se adeverească. Dacă va continua mai departe în acelaşi ritm ucrainizarea şcolilor, dacă va persista indiferenţa unor slujitori ai bisericii şi intelectuali faţă de eradicarea fiinţei naţionale, ceasul primejdiei de moarte despre care ne avertizează Gheorghe Gorda în „Oul Pascal” bate deja pentru românii din nordul Bucovinei şi Transcarpatia. Străbătând, ca şi profesorul dr. Vasile Şoimaru din Chişinău, foste sate româneşti din acele ţinuturi necunoscute nouă, publicistul ne pune în faţa pericolului fatal al asimilării, când doar unele antroponime şi reminiscenţe ale folclorului mai amintesc de sorgintea românească a populaţiei: „Cu aceşti înstrăinaţi mă înţeleg mai lesne decât cu fraţii de limbă din cele două părţi istorice. Ce ne leagă? Viitorul comun, vestitor al degradării şi ticăloşirii continue sau destinul ciobănaşului moldovean din Mioriţa …”.

Mi se pare foarte binevenită ideea autorului de a pune ultimul punct la studiul său anume cu acest dangăt de clopot ce străbate vizionar din „Oului Pascal”, făcând încă o încercare de a ne trezi „din somnul cel de moarte”. Doar nu numai „acole”, cum spuneau bătrânii de pe „Terra incognita” descoperită de Gheorghe Gorda, tinerii nu cunosc limba, istoria şi tradiţiile neamului lor, nu numai „acole” doar în inimile unor oameni de vârstă venerabilă mai mocneşte scânteia memoriei… Avem destule localităţi în jurul nostru şi, dacă astăzi careva din patrioţii autohtoni este tentat de curajul de a urma exemplul temerarului volocean, nu-i neapărat să se aventureze la drumuri dificile prin stepele de dincolo de Bug, să-şi caute culcuş în grămezi de paie sub cerul înstelat. E suficient să facă câţiva paşi de la Cernăuţi la vale sau la deal şi va vedea, va auzi o „mahnă” la fel de mare ca cea întâlnită şi retrăită pe meleagurile lui Mahno de romanticul cercetător ce sârguieşte să pătrundă în esenţa veşniciei.

Şi dacă tot am adus vorba de patriotism, făcând câţiva paşi spre satele noastre înstrăinate, de ce n-am lua printre alte cărţi sau ziare pentru „deşteptarea înstrăinaţilor apropiaţi” şi travaliul lui Gheorghe Gorda, care scuteşte de numeroase căutări prin diverse izvoare pe cei încercaţi de întrebări referitoare la sorgintea şi istoria neamului nostru. Aflăm atâtea lucruri curioase, uluitoare, mai cu seamă din primele două compartimente – „Satele hlibocene” şi „Etimologia unor antroponime hlibocene”, pe care poate le-am întâlnit şi în alte surse documentar-ştiinţifice, dar am trecut impasibili pe lângă ele. De fapt, bibliografia extraordinar de bogată, pe care este fondată lucrarea, pune în evidenţă firescul fapt că e imposibil a găsi uşor, fără eforturi intelectuale şi sacrificii materiale drumul spre sinele nostru. Începând de foarte departe, de la elucidarea noţiunii istorice, geografice şi etno-lingvistice „Dacoromania”, autorul de poartă prin „moştenirea cumană”. Deşi în fiecare zi frunzăresc Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, nicicând nu m-am gândit, n-am atras atenţia la noianul de cuvinte de origine cumană, printre care şi numeroase toponime (Boian, Carapciu etc.) sau cuvinte atât de dragi ca ciobănaş, toiag, suman, ciocârlie… Astfel, aflăm că limba noastră a strâns la începuturi multe aluviuni din graiurile hoardelor păgâne care ne-au străbătut moşia. Autorul nu este categoric în teoriile sale, oferind repere, indicând unde şi ce putem găsi în cazul când reflecţiile expuse trezesc îndoieli. Oricum, dacă nu ne place cum şi ce scrie, dacă nu suntem de acord cu Gheorghe Gorda („Astăzi sângele cuman măsoară vremea în inimile românilor la fel ca şi în cele ale ruşilor, ucrainenilor, gruzinilor, azerilor, ungurilor, bulgarilor…”) putem veni cu replica unor investigaţii şi argumente proprii.

Spunea cineva cu deznădejde că în nordul Bucovinei activitatea literară se reduce la poezie şi valorificarea creaţiei folclorice, iar munca de investigare – doar la apariţia unor succinte (în mare parte superficiale) monografii ale străbunelor vetre româneşti. Deşi nici aceasta nu e puţin în condiţia noastră de minoritari şi marginalizaţi, Gheorghe Gorda vine cu o răsturnare a marcajului de provincialism, anunţând că şi în nordul Bucovinei există continuatori ai înaintaşilor, intelectuali cutezători de a se aprofunda în istorie, în ştiinţa etimologică, în ramurile antroponimice.

Tot ce-i este menit unui bărbat să realizeze în viaţă (casa, fântâna, pomul, fiul) la el şi-a găsit întruchiparea în această carte, care i-ar putea servi ca teză pentru un titlu ştiinţific sau, măcar ar merita atenţia academiilor. Dar, la ce i-ar folosi titlurile, când atât de puţini conaţionali aud astăzi avertizarea cronicarului Miron Costin, luată ca laitmotiv al cărţii şi vieţii sale: „Cel mai mare duşman al istoriei este uitarea”!

Maria TOACĂ

P.S. Acum câteva zile, am găsit în poşta electronică un mesaj de la Vasile Şoimaru (cu trei semne de exclamare şi atenţionarea „Surprize pentru Gheorghe Gorda”), la care era ataşată o recenzie semnată de Gheorghe Pârlea, apărută în publicaţia „Confluenţe literare”. Prin intermediul lui Vasile Şoimaru, volumul „Sfânt e numele tău, Voloca” a ajuns la Biblioteca comunală din comuna Mirosloveşti, judeţul Iaşi, trezind interesul şi admiraţia primilor cititori. Iată doar un pasaj din recenzia „O carte care cinsteşte neamul”: „Gheorghe Gorda, prin cartea sa, pune umărul la remontarea edificiului lăsat în ruine şi reconstituie lingvistic ceea ce nu trebuie uitat, referitor la structura de rezistenţă a Neamului: Limba Română. …eu însumi, trăitor de-o viaţă aproape împlinită (calendaristic) în vatra neatinsă fatal de urgiile năvălitorilor, vorbitor permanent de limba română, trag foloase din cartea bucovineanului din Cernăuţi”.