19 februarie 2020
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

MARTIRAJUL ROMÂNILOR DE LA LUNCA ŞI FÂNTÂNA ALBĂ NE ÎNALŢĂ PE SCARA VIRTUŢILOR

6 februarie 2017 р. | Categorie: Noutăţi

Cum ne mai bate inima, cum ne mai păstrăm sufletul românesc, trăind mai bine de șapte decenii despărțiți de Țara-mamă? Aceasta ar fi întrebarea ce ar trebui să ne-o punem noi astăzi, căci primii care au fost rupți, pe neprins de veste, de la sânul Patriei n-au avut timp pentru discuții și cugetări filozofice… Deciziile trebuiau luate fără a sta mult pe gânduri, așa cum fulgerătoare a fost și instaurarea noii stăpâniri. Românii deprinși să-și înceapă ziua cu rugăciunea ”Tatăl nostru” și cu imnul ”Trei culori cunosc pe lume” s-au pomenit în fața alegerii de a rămâne în suferințe, îngenunchiați sau de a porni cu riscul vieții spre România. Mai exista și a treia cale – cea a servilismului, a cerșirii de favoruri de la stăpâni în schimbul lepădării de Dumnezeu, a trădării fraților de sânge. Fiecare a ales (să trăiască ori să moară) pe măsura curajului, demnității, credinței sale, cei mai mulți, poate, și constrânși de împrejurări… Cu 76 de ani în urmă, buneii, părinții noștri, pornind la moarte, și-au câștigat dreptul la nemurire, demonstrând prin tributul lor de sânge ce înseamnă dorința de libertate și dragostea de Țară.

Astăzi, după ce am fost dresați, educați, modelați, mai întâi de ideologia comunistă, apoi și de alte ideologii, deprinși să ne acomodăm și să ne îndoim în orice direcție bate vântul, încercăm, totuși, să găsim o explicație a acelor evenimente tragice, precum și răspunsuri la chinuitoarele întrebări ce vin din primii ani de ocupație sovietică.

Numai adevărul curat ne apără

Istoria este (rămâne) cea mai frumoasă poveste, ne spune atât de frapant și convingător istoricul român Adrian Cioroianu, pornind de la argumentul că ne deschide posibilitatea întoarcerii în trecut. Pentru noi, povești sunt istoriile altor neamuri, dar propria istorie e mai mult o înlănțuire de tragice evenimente. Conferințele, ca și alte activități organizate de Societatea ”Golgota” a românilor din Ucraina, condusă de Octavian Bivolaru, își au drept scop perpetuarea memoriei, pomenirea eroilor neamului și, mai întâi de toate, scoaterea la lumină a adevărului. Cu pomenirea și preamărirea martirilor e mult mai simplu și ușor decât în privința cercetării și mediatizării materialului factologic, care cere timp, pricepere, corectitudine. Relatând succint despre activitățile anuale ale Societății ”Golgota”, conduse de el, Octavian Bivolaru a accentuat rolul conferințelor organizate până acum. Referitor la conferința, desfășurată la 5 februarie a.c., cu genericul ”76 de ani de la masacrele românilor de la Lunca și Fântâna Albă”, a concretizat: ”Am convocat conferința special cu două zile înainte, ca să nu coincidă cu pelerinajul la locul tragediei de la Lunca, așa cum s-a întâmplat anul trecut, când am fost învinuiți de unii că am făcut-o intenționat”. Oricum, totul ce se face întru menținerea memoriei – mitingurile de doliu, parastasele, conferințele – sunt necesare și de folos îndeosebi tinerii generații. Golurile din educația din instituțiile de învățământ în privința sentimentelor naționale și istoriei românilor din ținutul nostru, în măsura posibilităților, sunt completate de Centrul Bucovinean de Artă pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Românești, condus de Iurie Levcic. A devenit tradiție ca membri ai ansamblului ”Perla” să inaugureze manifestările ”Golgotei”, cu rugăciunea ”Tatăl nostru”. Cântările patriotice ale acestor copii crescuți în spirit național, redau frământările perioadei de tristă amintire, ele purifică atmosfera și nu le permit participanților la dezbateri să se înglodeze în demagogie patriotardă. ”Suntem români mereu, la bine și la greu”, acest crez cântat de copii a fost și laitmotivul conferinței.

Cei doi raportori scriitorul, istoricul, Dumitru Covalciuc și jurnalistul Vasile Carlașciuc au fost de comun acord că masacrele de îngrozitoare amploare de la Lunca și Fântâna Albă trebuie să fie un subiect de cercetare al istoricilor profesioniști, dar nu al unor diletanți, care debitează fantezii, bazându-se pe vorbe neserioase și date neverificate. De asemenea, atât raportorii, cât și participanții la dialog, am abordat necesitatea editării unei lucrări care să cuprindă mărturii, documente de arhivă, date concrete despre masacrele din 1941. Drept că au apărut cele două volume, ”Durerea memoriei”, alcătuite de Octavian Bivolaru, este almanahul ”Țara Fagilor”, editat de Dumitru Covalciuc, publicăm materiale despre martirajul românesc în ”Zorile Bucovinei”, însă, după cum s-a observat la conferință, acestea-s doar frânturi din epopeea marilor dureri.

Mai ales că printre ele se strecoară multe neadevăruri. Dumitru Covalciuc și-a exprimat revolta în legătură cu apariția unui film, autor Lucia Hossu Longin, despre masacrul de la Fântâna Albă, în care se amintește de 7 mii și mai multe victime, chiar de 10 mii de morți: ”Atâta informație falsă a apărut despre Fântâna Albă, încât te cutremuri. Eu am pus prima cruce pe mormintele de la Varnița, în 1991 și știu câți au murit acolo, nu mai mult de 200 de persoane. Să fi fost 10 mii, coloana trebuia să meargă câteva zile de la Suceveni până la Fântâna Albă. Asemenea erori sunt în defavoarea noastră, numai adevărul ne apără”.

Pentru prima dată, într-o conferință, Dumitru Covalciuc și-a exprimat suspiciunile în privința unui preot, Simion Ivaniuk, care slujea la Suceveni și în satele vecine, din care au pornit românii la 1 aprilie 1945 spre noua graniță: ”În 1940, 6 preoți au fost împușcați, 105 s-au refugiat în România, 29 – în Germania, și numai 20 au rămas să suporte calvarul bolșevicilor. Preotul Ivaniuk, care a binecuvântat coloana românilor porniți spre frontieră, le-a dat prapore și icoane din biserică, a fost numit mai apoi protopop al raionului Hliboca. Eu știu ce vorbesc, acel popă făcea denunțuri, am găsit scrisori în arhivă”. Evocând, în principal, momentele care au precedat măcelul din pădurea Varniței, și care mărturisesc despre o mișelească provocare/trădare, a expus câteva episoade premergătoare celor de la 1 aprilie, necercetate încă: ”În noiembrie 1940, pe același drum a plecat o coloană din 108 oameni, tot din Suceveni. Datorită faptului că a existat un grup de recunoaștere, n-au fost multe victime, a murit numai o singură femeie – Tatiana Lupașneac. Primul măcel s-a declanșat lângă Tereblecea, în 1941, lângă vestita moară a lui Cudelca, unde au fost împușcați 100 de oameni din satele cu populație ucraineană. A doua zi, după masacrul de la Fântâna Albă, alt grup a încercat să treacă spre Vicovul de Sus. Toți au fost măcelăriți în pădurea de la Igești. În pădure, la Pătrăuții de Sus, a fost împușcat un grup de români din Ropcea. După cum vedem, nu cunoaștem, nu s-a scris despre tragedia întreagă”.

E o durere vie pretutindeni unde există suflet de român

Așteptăm multe de la Patria istorică nu atât în virtutea neînsemnatelor merite ale noastre, ci datorită celor care s-au jertfit în numele României. Or, nu pentru bani și bogății fugeau românii din satele noastre, părăsindu-și glia, bruma de avere agonisită de generații, lăsând gospodăriile, mormintele strămoșilor… În numele Patriei pentru care au murit români la Lunca și Fântâna Albă, a statului român și Consulatului General al României la Cernăuți, care ne este de sprijin în toate activitățile de permanentizare a valorilor naționale, a rostit un cuvânt de salut și încurajare, diplomatul Edmond Neagoe. Relevând că cinstirea memoriei victimelor masacrelor din 1941 are loc pretutindeni unde există suflet de român și că această rană rămâne deschisă, dl consul ne-a sugerat să nu-i judecăm greșit pe diferiți jurnaliști din România, care s-au lăsat influențați de emoții, făcând referiri la numărul românilor victime ale regimului totalitar: ”De când am început să cunosc istoria acestor locuri prin prezența în comunitatea românească, am simțit și eu această emoție. Oricine poate să greșească într-o relatare, dar este rolul istoricilor de aici de a pune în matca reală spiritul adevărului istoric a tot ce s-a întâmplat, căci ne mai bucurăm de resurse vii, care pot să dea mărturii veridice. Nu e nevoie de ceva în plus, nu avem nevoie de ficțiune: deportările, dislocarea populații în condiții incompatibile supraviețuirii, înfometarea programată depășesc orice metaforă. Putem cu mărturii și documente istorice să dovedim că împotriva poporului român din aceste ținuturi a avut loc un genocid. Este o datorie pentru a contracara mașina de propagandă rusească, care fără rușine apără ”binefacerile” ocupanților ruși. O dovadă a binefacerilor” lor este jefuirea resurselor țării, cum îmi spunea un bunic despre relațiile economice și afacerile cu rușii: ”Noi le-am dat grânele, ei ne-au luat petrolul…”. Tezaurul românesc zace și acum la Moscova și nu putem să-l recuperăm”.

Susținerea frățească din partea României am simțit-o și prin prezența delegaților în frunte cu Ion Burciu, care a preluat de la regretatul Ștefan Rotaru conducerea Fundației Pro Rădăuți, a oaspeților din Dorohoi, din partea cărora a vorbit despre imperativul coordonării investigațiilor, profesorul Vasile Adascăliță. Semnificativ a răsunat remarca sa: ”Istoria este prima carte a unei nații, cum scria marele cărturar herțean Gherghe Asachi. Respectând adevărul, totuși, nu importă atât numărul celor morți, deportați, cât faptul că au suferit și au murit pentru că au fost adevărați români. Astăzi câți dintre noi ar fi în stare de sacrificiile la care au mers părinții noștri în 1940-1941?”.

Victime ale provocărilor sau adevărați eroi?

Ce i-au influențat mai mult – provocările trădătorilor sau sentimentele naționale? E o întrebare crucială, când îi evocăm pe martirii masacrelor de la Lunca și Fântâna Albă. Cei care vor să le minimalizeze actul de patriotism și dragostea de Țară susțin că rolul principal l-au jucat provocatorii. La conferința noastră a prevalat părerea că pe români i-a mânat spre frontieră simțirile naționale, teama de a nu rămâne supuși străinilor. Inimoasa româncă, Alexandra Jar din Mihoreni, născută la Suceveni, a povestit că la baștina ei un gospodar înstărit a încercat să cumpere toloaca de unde a pornit coloana de români spre Fântâna Albă, ca să deschidă un bar acolo. Sătenii de bună credință nu i-au permis, păstrând ca pe un loc sfânt acea toloacă: ”E o durere sufletească ce nu se poate uita. Noi, cei de la țară, venim cu greu aici și vorbim cu minutele, dar am avea ce povesti până-n seară…”. Deținând mulți ani postul de director al ȘM Mahala, dl Octavian Voronca, mai mult decât alții este inițiat în tragedia declanșată în noaptea de 6 spre 7 februarie pe malul Prutului, la Lunca. Or, coloana de români a fost formată în număr mare de locuitori ai satelor Mahala, Ostrița, Buda, Coteni, din Horecea. El a amintit că prima încercare de a trece în grup Prutul au făcut-o 150 de oameni în noaptea de 25-28 ianuarie 1941, din care a reușit doar o singură persoană, iar 24 au fost împușcate pe loc. În pofida acestui eșec, peste 10 zile, are loc o nouă încercare, grupul fiind mult mai numeros, de aproape 400 de oameni, din care numai 57 au trecut frontiera, iar restul au înroșit gheața Prutului cu sângele lor, au fost aruncați în trei gropi comune. Cei prinși au fost executați în închisori, condamnați la ani grei de pușcărie, familiile lor – deportate în Siberia. Poate fi vorba doar de provocări, când și după acest măcel, la 13 februarie alt grup de oameni se pregătea să pornească spre râul despărțitor de frați, marșul nesupunerii fiindu-le zădărnicit de un ger și viscol năprasnic!

Cu sentimentul datoriei de a face cunoscut adevărul, vorbind concret la temă, redactorul-șef al ”Zorilor Bucovinei” și președinte al Societății Jurnaliștilor Români Independenți, Nicolae Toma, a propus ca la Lunca, așa cum se procedează de 1 aprilie la Fântâna Albă, să se organizeze manifestări comemorative la o anumită dată, pe 6 sau 7 februarie, dar nu la întâmplare, cui și cum îi convine, subliniind importanța de a avea în calendarul durerilor o zi pentru pomenirea martirilor măcelului de la Lunca. De asemenea, dl N. Toma a atras atenția că multe nenorociri se trag de la cozile noastre de topor, ilustrând prin exemplul unui ucrainean, supraviețuitor al masacrului de la Fântâna Albă, care l-a impresionat cu frumoasa-i vorbă românească, pe când mulți români de-ai noștri își înstrăinează copiii de grai și tradițiile străbune. Multă durere la acest capitol a adunat copilul exilului, reprezentantul unei familii mult suferinde, Ilie Avasiloae din Herța. El ne-a atras atenția că nu e corect să spunem ”rușii” ne-au distrus, ne-au deportat, vinovații adevărați fiind călăii trimiși de Kremlin, dar și slugoi din rândurile localnicilor: ”Am supraviețuit în Siberia, datorită rușilor de acolo, dacă nu ne ajutau ei, nu vorbeam acum aici. Dar să vă spun o întâmplare cu ”oameni de-ai noștri”. Fratele meu mai mare, lucra la Herța. Într-o zi, când se întorcea acasă la Hreața cu mașina, a observat un bătrân ca vai de el la marginea drumului. A oprit, l-a luat în mașină… Recunoscând în acel sărman pe unul din sătenii care ne-au scos din casă la 13 iunie 1941, fără a ne permite să luăm măcar ceva de-ale gurii, fratele l-a întrebat: ”Nu mă recunoști, ții minte cum ai intrat la noi, legat cu panglică roșie, cum ne-ai scos din casă și strigai că-i vremea voastră?!” Bătrânul a început să plângă, și-a cerut iertare, iar fratele l-a liniștit cu cuvintele: ”Vezi, moșule, mata m-ai scos din casă, iar eu te duc acum acasă”.

Urmaș al unei bunici deportate, preocupat de acest subiect dureros este și tânărul profesor de istorie din Târnauca, Alexandru Platonov. El nu pune la îndoială eroismul victimelor regimului totalitar: ”În cazul coloanei pornite spre Fântâna Albă se mai poate vorbi de rolul provocătorilor, dar faptul că primul a căzut secerat de gloanțe Dragoș Bostan, un tânăr de 19 ani cu Tricolorul în mână, dovedește că românii noștri erau conștienți de decizia lor, că dragostea de Patrie le-a fost mai presus de siguranță și viață. E un exemplu ce trebuie promovat în mijlocul generației tinere de astăzi, prin cuvântul scris și mediile electronice. Tinerii trebuie să știe că au avut străbunici care din mare iubire de neam și-au jertfit viața”. Preluând ideea de a contacta tineretul prin mijloace moderne, bloggerul Vasile Răuț a împărtășit din inițiativa sa, lansată în rețeaua de socializare, cu privire la colectarea de mijloace pentru restaurarea complexului memorial al ostașilor români și victimelor regimului totalitar, din cimitirul evreiesc din Cernăuți. Doar starea la care a ajuns acest memorial e o testare a conștiinței noastre de buni români și stăpâni pe soartă.

Maria TOACĂ

Fotografii „Zorile Bucovinei”, Nicolae Hauca