ROMÂNI DE IERI ŞI DE AZI PE PĂMÂNTUL STRĂMOŞESC DE LA ROŞA

La Roşa, în această pitorească suburbie a Cernăuțiului, încă mai putem întâlni oameni care vorbesc, gândesc și simt românește. Nu sunt mulți, au rămas puțini de tot – dintre cei mai mândri, mai vânjoși, mai neîncovoiați… Și nu doar bătrâni care au prins timpurile de până la 1940 nu se tem să le riposteze celor care strâmbă din nas când le aud vorba: ”Suntem români din moși-strămoși, trăim pe pământul nostru străbun”. Aflându-mă de câteva ori printre enoriașii bisericii Sfinții Arhangheli Gavriil și Mihail, la ceremonia de comemorare a martirilor de la Roșa, am auzit aceste cuvinte și de la roșeneni născuți în primii ani de ocupație sovietică, și de la tineri de-o seamă cu Ucraina independentă. S-au perindat câteva generații de la 1944 încoace, însă respirația lor ca români n-a devenit mai liberă. Din contra, românii de astăzi ar avea chiar mai multe motive să verse lacrimi, pășind dincolo de aceeași sârmă ghimpată întinsă de cotropitori. Așa cum plângeau părinții și buneii lor, când își vizitau rudele și nu le mai încăpea în piept bucuria de a auzi pretutindeni vorba românească.

Am impresia că suburbia Roșa este pământul unde Stelele au prins rădăcini. Aproape că nu există familie de român fără o Steluță în casă, adică să nu poarte careva din partea femeiască acest nume drag băștinașilor. Printre acestea, una din cele mai cunoscute românilor de la Roșa este Stela Cerchez, o femeie iute foc, dezlegată la limbă, cu sufletul zâmbitor pe buze. Cunoscându-și rădăcinile până la străbunici, le-a moștenit noianul de suferințe, dar a preluat și tăria lor de caracter. Or, nu zadarnic își doresc românii la răspântia anilor: ”Să fiți tare ca piatra”. Firea ei veselă, dar mai ales credința că viața dăruită de Cel de Sus trebuie trăită cu bucurie o ajută să treacă mai ușor prin încercările vieții.

Neamul din fotografii

Păstrând vechi fotografii, imagini din copilărie imprimate în memorie, amintirile bunicii și ale mamei sale, Stela este ca o carte vie a două familii înnemurite: Ursuleac (din partea mamei) și Leonte (din partea tatei). De cum deschide gura, se vede că-i înzestrată cu un har deosebit de a povesti impulsiv, cu emoții, de parcă chiar în clipa aceea ar trăi întâmplarea rememorată. Ascultând-o, mi se pare că o văd și eu pe mama ei Domnica, am senzația că îi aud plânsul în momentele când trecea prin vama de la Siret la surorile și fratele din România: ”Aveam voie o dată pe an să mergem la neamuri. Mama întotdeauna mă lua și pe mine, ca să-i fiu părtașă la marea ei bucurie. La Siret așteptam să se schimbe roțile trenului, apoi treceam pe teritoriul României. Cum numai intrau vameșii români cu ”Buna ziua ori Bună seara”, pe mama o năvăleau lacrimile. ”Ce s-a întâmplat, de ce plângi doamnă?”, o întrebau ei. ”De bucurie, că vă aud vorbind românește”, le răspundea mama, dându-și frâu ofurilor de la inimă. ”Se vede că veniți de la ruși”, spuneau, de obicei, vameșii români, fără a ne mai răscoli prin bagaje. Când am devenit și eu mamă, mi-am purtat prin România fiica mai mare, de la vârsta de trei ani, crescând-o în dragoste românească, așa cum m-au educat părinții pe mine”.

Împărţiţi în două, ca şi Bucovina

Multe familii de la Roșa, asemenea celei a bunicilor Stelei, Vasile și Domnica Ursuleac, au avut același destin ca și Bucovina, fiind împărțite în două. Cei mai mari dintre copii, care învățau prin școli sau aveau serviciu, s-au refugiat în adâncul țării, iar părinții cu cei mici s-au lăsat în voia sorții, rămânând acasă la suferințe și necaz. Ei au plătit din plin tributul pentru neputința de a se rupe de la glia maternă. ”Trei din copiii bunicilor – mătușile Ținica și Anițuca, unchiul Mihai – au plecat. Alți trei – Domnica (mama mea), Stela și Aurica – au rămas la Roșa. Bunelul Vasile i-a încărcat de câteva ori în căruță, gata să pornească din urma celor mari, dar s-a întors. Nu l-a lăsat inima să-și părăsească averea. Avea de toate acasă, veneau vecinii să-i împrumute cu făină și alte produse. El scria într-un caiet cine și cât îi datorează, dar nu cred că urmărea cu aceeași precizie întoarcerea datoriilor. Cei trei copii refugiați, s-au aranjat bine în România, numai că au trăit despărțiți de părinți, de surori. Mătușile mele au lucrat în învățământ (Anițuca a fost profesoară la Sibiu), o verișoară, Domnica Ursuleac, e solistă la Opera Națională din București. Am verișori prin toată România. Acum, cu toate că nu există restricții în privința vizitării rudelor din străinătate, ne vedem rar de tot. Ultima dată am fost cu vreo șase ani în urmă. Ne sunăm uneori cu verișoara Steluța din Brașov”.

”Serenade” în stil românesc

Despre tatăl ei, Vasile Leonte, Stela povestește că provenea dintr-o familie mai sărăcuță, trăia greu, păștea oile pe la bogătani pentru mâncare. Dar era frumos, se bucura de autoritate printre flăcăi, dar mai cu seamă de dragostea fetelor pentru că cânta frumos la acordeon. Pe fiica mai mare dintre cele trei fete rămase la Roșa ale lui Vasile Ursuleac, a cucerit-o cu vraja melodiilor sale. Un prieten care o pețea pe Domnica l-a ”angajat” să-i cânte fetei sub geam. Așa era moda pe timpuri la Roșa. Tinerii îndrăgostiți le cântau iubitelor pe la poartă și pe sub ferestre ”serenade” în stil românesc. Astfel le scoteau din casă. Vasile s-a învoit să-i facă un serviciu prietenului Aurel, care era mai rușinos. Dar, după câteva concerte la poarta ei, i-a căzut și lui tronc la inimă fata frumoasă, harnică, din familie de buni gospodari. Prost ar fi fost s-o lase altcuiva, când ea îi asculta vrăjită cântările. Nu mai era mare diferență nici în starea lor materială. Cei bogați cu hectare de pământ, cai și vite ajunseseră în rând cu săracii de odinioară, puterea sovietică reușind cu mare succes să aplice principiul egalității între oameni, dar mai ales cel al ”fraternității”. Băștinașilor li s-au lăsat doar câte șase ari de grădină. Stela nu poate uita câte pierderi au suferit părinții: ”Pe lotul părinților mei s-au construit șapte case. Li s-a luat pământul cu de-a sila, motivându-se că ”au prea mult”. Mama a umblat prin judecăți ca să obțină loc de casă pentru surorile mele”.

Dor de întregire românească

Pierderea pământului, însă, n-a fost cea mai dureroasă pentru românii de la Roșa. Ca și alți mulți conaționali din ținut, ei au suferit înstrăinarea de neamuri, despărțirea de Țară. ”Doamne, ce bucurie era în casa noastră când venea unchiul din România! Ce mese pregătea mama, ca în duminica Paștelui! Ne strângeam toți grămăjoară. Eram trei fetițe la părinți, fiecare primeam câte ceva în dar - bluzițe dantelate, băsmăluțe în vișinele…”, evocă Stela ca în vis acele clipe de fericire.

Dar bucuria întâlnirilor le era tulburată de chipurile ființelor dragi ce-i priveau doar din îngălbenite fotografii. După instaurarea ocupației sovietice, mulți bărbați de la Roșa au fost mânați în lagărul de la Onega. Pe Crucea înălțată în memoria lor în curtea Bisericii nici n-au încăput numele tuturor celor care au murit în lagăre și închisorile staliniste. Nu-i înscris nici Gheorghe Leonte, bunicul Stelei Cerchez din partea tatălui, dar ea vine să-l pomenească, contribuie, alături de alte gospodine, la parastasele în memoria acestor martiri. ”Tata a fost al treilea copil în familie. Avea 14 ani când bunelul meu Gheorghe Leonte a fost mânat în Karelia, în lagărul de la Onega. Ce numai n-a făcut bunica ca să-l salveze! L-a ascuns în ieslea vitelor, l-a acoperit cu fân... Au năvălit vreo șase vlăjgani cu armele, au răscolit peste tot. Când l-au luat pe bunelul Gheorghe, bunica era gravidă în a cincea lună. A născut un băiețel, care nu și-a văzut niciodată tatăl. I-a pus numele Gheorghe, de parcă știa că bărbatul nu i se va întoarce. N-a primit nici o veste de la el, nu știm cum a murit, unde-i este mormântul…” – aceasta-i tragedia preluată de la tatăl ei, pe care Stela o poartă în suflet, împărtășind-o copiilor și nepoților, ca să nu se rupă nicicând firul memoriei, să nu se oprească drumul familiei spre această Cruce.

Maria TOACĂ

(Va urma)