05 august 2020
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

DRAGOSTEA DE PROFESIE ŞI COPII MĂ AJUTĂ SĂ ÎNFRUNT TOATE DURERILE

18 martie 2017 р. | Categorie: Noutăţi

Părinţii mei ţărani m-au adus pe lume într-o dimineaţă de miercuri, la 14 octombrie 1964. Ei au lucrat toată viaţa în colhoz, nu aveau odihnă din zori şi până-n noapte. De aceea mi-a fost dat şi mie de mică să mă înfrăţesc cu munca. Fiind prima într-o familie cu 5 copii, am fost nevoită din fragedă copilărie să am grijă de fraţi mai mici, să-i ajut mamei pe lângă casă. Pentru a-şi întreţine familia, în timpul verii tata pleca la lucru pe mai departe. Povestea familiei noastre nu e simplă. Buneii din partea mamei au fost oameni înstăriţi. Bunicul Gheorghe se ocupa cu creşterea oilor. Bunica Ana a muncit la fermă, ca mulgătoare. Îi păstrez în amintire chipul frumos, vocea melodioasă. Cânta la nunţi şi alte petreceri ale satului. Până în ultimele clipe ale vieţii a avut o memorie fenomenală, făcea în gând calcule matematice complicate.

Soarta tatei a fost mai tristă. Fiind oameni bine aşezaţi, părinţii lui şi-au început viaţa pe o bază temeinică, aducând pe lume trei copii. Dar fericirea li s-a sfârşit odată cu ocuparea ţinutului de către sovietici. Bunelul Gheorghe a fost arestat în timp ce muncea pe ogor, nici nu i s-a permis să-şi ia rămas bun de la familie. A fost dus undeva la muncă silnică, de unde nu s-a mai întors la baştină. Bunica Pelaghia şi-a crescut copiii ajutată de tatăl ei, care era meşter iscusit la modelarea lemnului. Preluându-i măiestria, tatăl meu Ilie a devenit zidar, luând parte la toate construcţiile din satul nostru şi cele vecine.

În copilăria mea, cu toate că eram mereu antrenată la treburile gospodăriei, reuşeam să fiu o elevă bună la învăţătură, citeam foarte multă literatură artistică, pe care o luam de la biblioteca satului, aflată mai întâi în încăperea primăriei, apoi la casa de cultură. De la părinţi am învăţat să fiu responsabilă pentru orice lucru încredinţat. Chiar din clasele primare, avându-l de învăţător pe Silvestru Bejan, mi-am pus în gând să-mi continui învăţătura. Totodată, îmi plăcea să stau în serile lungi de iarnă la războiul de ţesut, să brodez, să croşetez, preluând de la mama dragostea pentru lucrul de mână.

Terminând 8 clase la şcoala medie din sat, am plecat la studii mai departe. Pasiunea din copilărie pentru artizanat m-a făcut să-mi aleg profesia de învăţătoare de lucru manual şi desen liniar. Am susţinut examenele de admitere la Liceul Pedagogic din Lipcani, Republica Moldova, unde, de asemenea, am dat dovadă de străduinţă şi responsabilitate, absolvindu-l cu menţiune. Am avut norocul să revin în sat chiar în anul când la Ropcea a fost inaugurată şcoala nouă, în 1985. Fiind angajată ca învăţătoare de muncă, m-am bucurat de sprijinul bunei mele îndrumătoare Valeria Mihailiuc, care în acea perioadă preda limba şi literatura română, însă mai înainte a avut şi ore de lucru manual. Am fost primită într-un colectiv unit, condus pe atunci de directorul Gheorghe Costinean şi adjunctul său, Maria Bejan, care mi-a fost ca o mamă bună.

La un an după începerea carierei pedagogice, m-am căsătorit, într-o zi însorită de 8 martie, ce-mi va rămâne ca cea mai fericită dată din viaţa mea. Unii spun în glumă că şi soţului i-a mers, dăruindu-i soţiei un buchet de flori pentru două sărbători de-odată. De fapt, ne-a mers la amândoi, şi sunt fericită că mi-a dat Dumnezeu un bărbat atât de bun la suflet, harnic şi omenos. Soţul meu, Ilie, de la vârsta de 15 ani a muncit în colhoz ca tractorist, a fost şi conducător al echipei de mecanizatori. Mereu inventa ceva pentru a-şi uşura munca. După desfiinţarea gospodăriei agricole, a lucrat în alte organizaţii pe excavator.

Strâns legat de glie, bărbatul s-a străduit să asigure familia fără a pleca la muncă în străinătate. Primul în sat a cumpărat un tractor. Am crescut împreună în dragoste şi înţelegere patru copii, suferind mare durere după pierderea, la vârsta de numai două luni şi jumătate, a primului născut. Mi-am alinat suferinţa cu grija pentru elevii mei, apoi şi a propriilor copilaşi dăruiţi de Dumnezeu.

Nu m-am înşelat la alegerea profesiei, lucrul în şcoală aducându-mi numai bucurii. Am participat cu elevii la toate concursurile posibile, la olimpiade raionale şi regionale, ocupând de fiecare dată locuri de frunte. Sunt fericită că elevii mei au apărat cinstea şcolii şi satului natal. Tot ce am obţinut de valoare în viaţă datorez mai întâi şi-ntâi Bunului Dumnezeu, educaţiei primite de la părinţi, oamenilor din jurul meu. Cred că nu întâmplător mi s-a încredinţat să predau în şcoală lecţii de etică creştină, să le deschid copiilor calea spre credinţa în cele sfinte. Pe lângă grijile pentru elevii mei din clasa a 8-a, îndeplinesc cu deosebită plăcere sufletească şi celelalte îndatoriri – de conducător al întrunirii metodice „Ciclul estetic”, conducător al Şcolii tânărului învăţător, membru al comisiei pentru protecţia copilului.

Aşa cum se întâmplă fiecărui om, viaţa în familia noastră nu e o permanentă sărbătoare. Ne ciocnim şi de greutăţi, însă toate pot fi depăşite când ne gândim la copiii noştri – buni la suflet, oameni gospodari, la locul lor. Toţi au obţinut studii superioare, cel mic, Ilie, încă învaţă la colegiul de drept din Cernăuţi (filiala Odessa). Fiica mai mare, Tatiana, a absolvit Universitatea Naţională din Cernăuţi, facultatea de psihologie, are serviciu la şcoala din satul natal, iar în momentul de faţă se află în concediu de maternitate. Fiul Ion munceşte peste hotare.

Despre cel mai mare dintre feciori – Mihai – pot vorbi numai printre lacrimi, cu inima frântă. După absolvirea Institutului de Economie din Cernăuţi (filiala Kyiv) a muncit în mai multe ţări străine, în Olanda, Belgia. Construia case, era îndrăgostit de o tânără cu care visa să-şi zidească temeinic viaţa de familie. Era un fiu iubitor, un tânăr prietenos, frumos la chip şi fapte, ager la minte. Noi, părinţii, îi spuneam că el este speranţa şi sprijinul nostru pe viitor. Însă i-a fost prea drag şi lui Dumnezeu. Viaţa pământească i s-a sfârşit într-un accident de circulaţie, la 20 noiembrie 2015, la vârsta de numai 24 de ani. A fost o zguduitură de nedescris pentru familie, pentru satul nostru şi chiar mai departe de Ropcea, căci avea mulţi prieteni, buni cunoscuţi din perioada studenţiei. În memoria lui stă paraclisul, ce l-am înălţat în ograda gospodăriei noastre, ajutată de regretatul nostru fiu. Mare ne este durerea, dar profesia mult iubită, copiii ce mă înconjoară în şcoala dragă mă ajută să rezist şi la această sfâşietoare suferinţă. Îmi dă puteri satul nostru cu adevăraţi creştini, cu frumoasa noua biserică, cu mândre gospodării... Mulţumesc lui Dumnezeu pentru fericirea de a fi bunică a doi nepoţei minunaţi – Arsenie şi Xenia, care ne ajută să păşim cu credinţă în viitor.

Maria I. COSTINEAN, profesoară la CIE Ropcea