11 august 2020
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

A zecea primăvară fără Mircea Motrici...

28 martie 2017 р. | Categorie: Noutăţi

E a zecea primăvară care va pleca, adâncind tot mai mult golul lăsat de Mircea Motrici. Nu pot uita prin umbra ochiului chipul lui care se afla în plină putere de creație, grăbit însă mult prea devreme să culeagă boabe de rouă printre stele/cu care să topească meteoriții. Pe 24 martie anul curent, ar fi împlinit frumoasa vârstă de 64 de ani.

Mereu cu sufletul acolo, la Udești, suind pe dealuri ori alergând prin luncă, cu vise de bărbat urzit în rodul sincer al holdelor de-acasă, Mircea Motrici ar fi putut ține încă mult de luminile verii spre inima copacului plin de speranțe. Avea forță interioară, avea idei, voință și o chemare spre dumnezeiescul dar de a scrie cu o bogată înverșunare metaforică.

Scriitor, reporter, publicist, Mircea Motrici a știut să deschidă discret mereu alte ferestre spre sufletul omului, creația sa purtând girul autenticității, îmbogățind zestrea spirituală a locului natal, a Bucovinei.

Amintirile despre Mircea Motrici se tot așază pe vârste în sufletul meu, iar fiecare început de primăvară, cu fluturi în joc, mă tulbură, deoarece el era omul care purta în inimă vorba dulce și înțeleaptă, adunată din drumurile sale ca reporter, drumuri parcă mai goale acum fără dorul pasului său.

Neobosit cercetător, încă din 2004, derulase un ingenios proiect în 30 de volume de editare a operei unui mare cărturar bucovinean din comuna Udești, talentat pedagog, profesorul și duhovnicul arhimandrit Dionisie Udișteanu, din care a reușit doar opt volume.

După cum se știe, Mircea Motrici a excelat în reportaj, de aceea Alex Ștefănescu l-a numit un poet al reportajului. Știu că avea printre proiecte și un volum de reportaje pe care urma să așeze drept motto cuvintele pe care i le-a scris Geo Bogza pe opera sa Cartea Oltului: Dacă Oltul ar fi știut cât este de frumoasă Bucovina, cu siguranță și-ar fi întors apele într-acolo.

Mircea Motrici s-a dovedit a fi și un abil creator de vers, spațiul explorat având ca punct de plecare și întoarcere craterul inimii, împrejurimile copilăriei, cu visele adunate unul după altul. În poezia sa totul stă sub semnul emoției și al bucuriei, îmbrățișate de umbre haotice/din care picură flori albe, gândul spre cântecul ascuns prinde rădăcini acolo unde craterul inimii murmură toate rostogolirile. Apariția plachetei Craterul inimii (1997) a fost considerată de doamna Doina Cernica o reală surpriză, o piatră prețioasă de încercare, apoi temelie sigură, solidă din creația scriitorului udeștean.

Fără îndoială, Craterul inimii ascunde intenții profunde, variate sensuri și semnificații, mai ales că autorul nu se sfiește să afirme că știe să scrie cu rouă/din venele frunzei de stejar și că e în căutarea clipei ce o vrea săgeată în veșnicie,/ Undeva pe cer/mă privea un ochi/de stea,/  că după lungi așteptări/Clipele de foc/ne măsoară eternitatea.

Un salt vizibil în evoluția creației sale poetice aduce volumul Parabola stâncii (2003), întrucât cuprinde poeme ce pot fi considerate expresia orfică a dezrădăcinării. Mircea Motrici nu este un tradiționalist, dar a păstrat sentimentul adânc al sacralității, atribuit țărânei pe care o calci, aerului pe care îl respiri și, mai ales, veșniciei care încă mai înnobilează, cu luciri de fata morgana, satul românesc.

Această metaforă-stânca este o expresie a durabilității, a eternității, de ce nu, a spațiului unic și pur către care tinde, în arcuirea lui peste timp, orice demers liric: Fiecare are poemul lui/în gest/pe buze/în priviri/în nerostire/.../Fiecare poem/își alege poetul/precum izvorul/care-și caută stâncile. De asemenea este o carte zămislită din nostalgia ireversibilă a timpului, pentru că nimeni nu ne măsoară mai bine rostogolirea clipelor în neant ca imaginația poetică, și Mircea Motrici nu avea cum să scape de obsesia capcanei în care intrăm de la naștere: Am ars/pe altare de priviri/Candela chemării/mai pâlpâie/Ecoul amintirii/a rămas/pe un vârf de gând/ce atinge visul.

Mircea Motrici surprinde unele tablouri în mișcare, care au ceva din delicatețea Magdei Isanos, prin apelul la lumină: Stânca/în neclintirea/apei/Vulcan blând/țâșnind din piramidă/amăgitoare a veșniciei/pe altarul Mării: Lumina.

Parabola stâncii cuprinde și versuri închinate unor poeți ce aparțin acelorași rădăcini ale spațiului spiritual udeștean: Gavril Rotică un mesteacăn/rătăcit printre brazi; Eusebiu Camilar privire caldă și clară/cu pădurile de rouă/în diminețile aurii; Magda Isanos fata/cu mâini de artistă/ce împarte spice/pe razele amiezii; Constantin Ștefuriuc urmele/lăsate/pe coama visului.

Proza lui Mircea Motrici: Fereastră spre inima pământului (1986), Fereastră spre inima Bucovinei (1988), Visul sărută Japonia (1995), Crăiasa minei (2001), 7 zile în Athos (1998), Bucovina, icoană spre cer (2001), conturează un scriitor bine ancorat în cerințele prozei contemporane, preocupat mereu de șlefuirea cuvântului scris, care să-l reprezinte cu adevărat. Gustul rafinat al reporterului, ușurința cu care mânuiește metafora și personificarea, enumerația și epitetul, preferința pentru frazele scurte sau propozițiile eliptice, cu o încărcătură emoțională aparte, sunt doar câteva caracteristici ce îl definesc pe Mircea Motrici, care știa să surprindă totul până în cele mai mici detalii, cu irizări interioare profunde.

În semn de prețuire a scriitorului și reporterului Radio-România T.V. Actualități Mircea Motrici, Consiliul Județean Suceava, Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Suceava, au editat postum, în 2008, volumul Libertatea visului, având ca redactori pe Rozalia Motrici și Ion Drăgușanul. Titlul cărții a fost dat de Emilian Marcu în Convorbiri literare, Iași, 2008. În 2015, Consiliul Județean Suceava, Centrul Cultural Bucovina și Direcția Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale au editat volumul Pecetea stelară (antologie de autor), redactor Rozalia Motrici. Această ultimă carte a fost lansată la Festivalul Național de Literatură Rezonanțe udeștene, mai 2016, la Casa Memorială Mircea Motrici, a cărei prezentare mi-a revenit, în debutul manifestării de aici.

Mircea Motrici rămâne ecou în inima tăcerii, reporter la porțile cerului, un bucovinean cu chip de voievod, stejar în oglinda spațiului bucovinean.

Început de primăvară... Masa lui de lucru din grădina casei părintești stă în așteptare. Doar poștașul a trecut pe acolo. În tolba lui a mai rămas o scrisoare, care îmi tulbură sufletul: În tolba poștașului/a mai rămas o scrisoare./Destinatarul/e plecat/să culeagă/boabe de rouă/printre stele/cu care/să topească meteoriții./În drumul său/a uitat/să-și ia rămas bun/de la unii prieteni./Îi îmbrățișează acum/cu fiecare/rază a dimineții/și le zâmbește/cu dor/în nopțile cu lună./În tolba poștașului/a mai rămas o scrisoare./O lacrimă uscată/ține loc de timbru/Câteva cuvinte își cântă/stăpânul plecat/odată cu/balada trecătorilor/pe cărarea luminișului./În tolba poștașului/a mai rămas/o scrisoare/Destinatarul a lăsat/poarta deschisă/așteptând primăvara (Ultima scrisoare).

Acum, pe mormântul său dintre brazi, așezat la margine de drum, parcă anume să mai audă câte se mai spun, sărutat de lacrima binefăcătoare a noului anotimp, un pâlc de ghiocei grăbiți îngână, în adierea ușoară a vântului, ecouri din glasul său inconfundabil pe plai bucovinean...

Emil SIMION