25 august 2019
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

ŞTEFAN CEL MARE ŞI SFÂNT- 560 DE ANI DE NEMURIRE ROMÂNEASCĂ

13 aprilie 2017 р. | Categorie: Noutăţi

Fiecare naţiune care se respectă îşi are proprii eroi. În istorie, cultură, ştiinţă, ei rămân ca nişte faruri directoare, exemple perpetue de urmat. Dacă vreţi, ar fi ca stele, care deşi au murit, luminează bolta neamului încă multe mii de mii de ani... Şi ca să scrii despre o astfel de stea, în câteva sute de rânduri, este o sarcină deloc uşoară.

În cazul de faţă, ne amintim că la 12 aprilie 1457, se urca pe tronul Ţării Româneşti a Moldovei („Moldovlahia” – cum uneori era numita ţara sa) un tânăr balai de vreo 20 de ani, după ce înfrânsese cu oastea pe domnul Petru Aron, pe ucigaşul tatălui sau (1451), Bogdan al II-lea. În cele din urmă, Aron va fi prins şi decapitat.

Încă din timpul lungii domnii a Eroului, de 47 de ani, una dintre cele mai mari din evul mediu european, şi a doua la noi după cea a lui Carol I

, i s-au creat legende. Nu ştiu un alt personaj al istoriei noastre naţionale să fi beneficiat de atâtea povestiri, creaţii ale poporului nostru.

Tot din popor, s-a născut afirmaţia că El, a avut tot atâtea războaie câţi ani a domnit (din care a pierdut doar două, neesenţiale), după fiecare ridicând câte o biserică sau mănăstire. „Atletul lui Hristos”, cum a fost numit într-o scrisoare a vremii sale, a fost nu numai un mare strateg militar, dar apărând fiinţa ţării, a apărat şi credinţa ortodoxă strămoşească. Adăugăm aici şi numeroasele danii-susţineri materiale ale unor mănăstiri de pe muntele Sfânt din nordul Greciei, Athos. Nu întâmplător, în anul 1992, Patriarhia României l-a sanctificat. Ştefan cel Mare şi Sfânt.

Familia sa, după toate probabilităţile, se trăgea din partea central-sudică a Moldovei, de pe valea râului Trotuş, la Borzeşti El ridicând biserică acolo „întru pomenirea răposaţilor înaintaşi”. Dacă doar o teorie spune că mama sa Oltea, totuşi s-ar fi tras din Muntenia, în schimb Voichiţa, ultima sa soţie, a treia, ca fostă captură de război, domniţa domnului muntean supus turcilor, Radu cel Frumos, a avut această origine sudică.

Condiţiile politice ale vremii erau vitrege. Cu doar 4 ani înainte turcii ocupaseră Constantinopolul, oraş-metropolă imperială fondată la 330 de către Constantin cel Mare, şi prin el lichidaseră Imperiul Bizantin. Păgânii, ca şi arabii în Spania, executau presiuni deosebit de mari în intenţia unor noi cuceriri. În Occident principii creştini se luptau mai departe cu scopuri meschine, iar Papalitatea Vaticanului susţinea ineficient acţiunile antiotomane.

Moldova deci rămânea, aşa cum se exprimase El, ca o „poartă a creştinătăţii”. În scopul realizării unei largi coaliţii europene şi nu numai (a avut relaţii diplomatice inclusiv cu hanul persan Uzun Hassan, aflat şi el în conflict cu otomanii), nu a precupeţit niciun efort. Însă în primul rând s-a bazat pe forţele ţării. Cetatea de Scaun de la Suceava, unde îşi avea reşedinţa principală, a fost extinsă, a făcut lucrări la Cetatea Neamţului, la Hotin (azi Ucraina), Cetatea Albă (la vărsarea Nistrului în Marea Neagră-Ucraina), la Chilia (dispărută, pe braţul Chilia al Deltei Dunării – Ucraina), a făcut cetăţi sudice avanpost la Bârlad şi Crăciuna (azi nu mai există). Moldova a produs şi importat arme. A intervenit armat în Muntenia impunând proprii candidaţi la domnie, declaraţi antiotomani. Datorită Lui şi Vlad Ţepeş a fost reînscăunat la Bucureşti. Şi toate acestea erau necesare.

Au fost înfrânţi pe rând, printre alţii, ultimul mare rege maghiar, Matei Corvin (1467, la Baia, la sud de Suceava, pe râul Moldova), tătarii invadatori (1469, la Lipnic, pe Nistru, azi Rep. Moldova), armata turcă a cuceritorului Constantinopolului, Mahomed al II-lea, de trei ori mai numeroasă (1475, la Vaslui), sau trufaşul rege al Poloniei, Ioan Albert (1497, la Codrii Cosminului, în nordul Bucovinei istorice, azi reg. Cernăuţi-Ucraina). Doar la Războieni, Valea Albă, cu o armată de circa 10 ori mai mică decât cea a turcilor şi aliaţilor, El nu i-a putut zdrobi. Dar i-a înfrânt ţara: foametea, ciuma, cetăţile ţării care au rezistat, atacurile de gherilă a moldovenilor şi ajutorul militar transilvănean pornit spre Moldova, i-a făcut pe invadatori să plece de unde au venit. Fără rezultat.

Ştefan cel Mare şi Sfânt a fost şi mare constructor. La zecile de biserici şi mănăstiri ctitorite s-a cristalizat un stil arhitectural distinct, recunoscut în istoria arhitecturii mondiale ca fiind „moldovenesc”. Aici s-au împletit armonios elemente tradiţionale bizantine (inclusiv pictura murală), elemente gotice în vogă în Occidentul european şi inovaţii arhitecturale moldoveneşti. Opera sa a fost doar egalată, mai târziu, de fiul său Petru Rareş.

„O, bărbat minunat, cu nimic mai prejos decât comandanţii eroici pe care atâta îi admirăm” scria în acea vreme, printre alţii, Jan Dlugosz, ronicarul oficial al regelui Poloniei.

Când a murit la 2 iulie 1504, îngropat la ctitoria sa de suflet, Putna (jud. Suceava), în mod cert suferea după pierderea fiicei sale Elena, căsătorită iniţial cu fiul lui Ivan al III-lea cel Groaznic al Marelui cnezat al Moscovei, dar şi a nepotului său, căzuţi în dizgaţie şi întemniţaţi. În schimb, din fericire nu a avut cum prevede răul imens istoric făcut ţării şi neamului românesc de către imperiul rusesc de mai târziu, prin ocuparea la 1812 a jumătăţii estice a ţării sale (Basarabia, azi nu tot teritoriul său Rep. Moldova) şi rusificarea ei, prin reocuparea provinciei în 1940 de marele criminal al umanităţii Stalin, prin bolşevizarea şi rusificarea populaţiei, prin deportări şi crime, înfometări şi distrugeri de biserici... Şi nici nu a avut cum să ştie, că şi acum acest imperiu, sub alt nume, tinde să-şi reocupe poziţiile de stâpân aici, unde recent alesul preşedinte Dodon, tot cu ajutorul Moscovei, a devenit pe faţă omul servil al lui Putin. Şi de Ţarul Putin... ce să mai spunem...

Iar dacă am asculta acum de ultima poruncă a Lui, ea ar suna cam aşa:

„Vorbiţi româneşte şi fiţi români pentru Eternitate. Şi învăţaţi-vă copii, chiar din casătorii mixte, să vorbească limba Mea şi a reîncarnării Mele în Mihai Eminescu cel Mare şi Sfânt. Şi ast’ poruncă spuneţi-o mai departe la nesfârşit în satele voastre din fosta Mea Ţară întreagă...”

    Prof. dr. Mugur Andronic

  Cetăţean de Onoare al municipiului Suceava,

  Preşedintele Soc. Culturale „Ştefan cel Mare,”

Laureat al Academiei Române,

Decorat al Preşedenţiei României.