28 martie 2024
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

UN SPAŢIU PENTRU ICOANELE DE ACASĂ. Poem pascal cu Gheorghe Calamanciuc

21 aprilie 2017 р. | Categorie: Noutăţi

În a doua zi de Paști am avut revelația dialogului cu un om deosebit, viața și creația căruia s-au învrednicit să fie înnobilate cu harul Celui de Sus. În fiecare primăvară, de Sfintele Sărbători ale Învierii și de Duminica Mare, dramaturgul, poetul, prozatorul Gheorghe Calamanciuc vine acasă, la baștina sa Mihoreni. E o tradiție adânc înrădăcinată în sufletul său, pe care a încălcat-o, din motive obiective, doar de două-trei ori de-a lungul deceniilor trăite în orașul Bălți. Însă până acum, nu știu dacă a avut o apropiere atât de sufletistă cu o familie mai mare decât cea a neamurilor sale dragi din Mihoreni – intelectuali din comunitatea românilor cernăuțeni, adunați într-o reuniune prietenească la Centrul Cultural Român ”Eudoxiu Hurmuzachi de președintele acestei instituții, scriitorul Vasile Tărâțeanu.

Sosind mai repede decât alții, am avut plăcutul prilej să conversez cu oaspetele nostru și să aflu că nu-i place să i se spună că a venit în ospeție. S-a obișnuit cu mare greu că trebuie să treacă granița când vine acasă și să audă de la grăniceri sau de la vameși întrebări de tipul: ”Unde vă duceți? Cu ce scop?”… ”Cum să vii în ospeție la tine acasă?”, se revoltă acest fiu ne-rătăcitor al Mihorenilor, al Bucovinei, al Basarabiei – toate pentru el fiind o unică Patrie, cu numele România. El păstrează în inimă un spaţiu pentru icoanele de acasă, se întoarce mereu în leagănul matern, la mormintele părinților, la sora cea mai mare, Gheorghina, despre care scrie într-o poezie: ”Visai ieri noapte că murise mămuța./ Și eu, prunc, legănat de Ghinuța,/ Dormeam în poala ei cu lumina/ Ce inundase, potop alb grădina”. Cu cealaltă soră, Viorica, dezvăluie că ”… avui un vis mai poznaș:/ Se făcea că eram ștrengari mulți pe imaș…”.

Român în paşaport şi în suflet

Nu întâmplător am început cu poezia. Deși a fost primit în lumea scriitorilor mai întâi de toate ca dramaturg, dl Calamanciuc mi-a mărturisit că din cele trei ipostaze ce-l definește ca om al literelor, mai apropiată sufletului îi este cea de poet. De aceea revine mai mult ca poet la sânul baștinei, unde, prin clasa a șaptea, a scris primele versuri și umbla țanțoș ca un cocoș când și le-a văzut publicate în ziarul raional. Ca să ne facă pofta mai mare de poezie, ne-a pus în față, de-a valma cu volumele de versuri, proză și dramaturgie, vin din butoiul propriu, adus de la Bălți împreună cu soția sa Varvara, și dulce cozonac de la surorile din Mihoreni. Gheorghina și Viorica. Totuși, cu mai mult drag ne-am înfruptat din delicatesele literare oferite, dându-i deplină dreptate când scrie ”N-am ce vă da în afara cuvântului”. Într-adevăr, cea mai mare bucurie Gheorghe Calamanciuc reușește să ne-o dăruie prin cuvânt, cu toate că este, conform propriei definiții, ”un scriitor întârziat”. Aș zice, chiar prea mult retras în sine, după cum reiese din debutul său tardiv.

A fost mai întâi ziarist, colaborând și astăzi cu articole combative la ”Literatura și arta”. A scris neîncetat – poezie, proză, drame… Însă crea pentru sertar, scrierile sale venind în contradicție cu ideologia comunistă și fiind indezirabile în perioada sovietică. ”M-am afirmat târziu în literatură, mai mult de 30 de ani am scris fără să public ceva. În tinerețe, când lucram la redacția din Fălești, am avut o tentativă de a edita o plachetă de poezie. Scriitorul Alexandru Cozmescu m-a sfătuit binevoitor să scriu ceva despre Lenin, partid, prietenia popoarelor, aceasta fiind condiția de a-mi vedea versurile publicate. Am încercat, dar nu mi-a reușit această prostie…”, mi-a dezvăluit, ”întârziatul literat”, care, spre deosebire de mulți colegi prolifici, avea încă un arțag – să se publice în grafie latină.

Astfel, refuzând să-şi publice primele cărţi de poezie cu litere ruseşti şi cu poeme elogioase despre partid, Lenin şi internaţionalismul proletar, a rămas român nu doar în paşaportul sovietic, ci și în suflet. Din fericire, nu zadarnic a așteptat vreo trei decenii timpuri mai bune. În primul an, când s-a revenit la crinii scrisului latini, a editat trei cărţi. Debutul său literar a avut loc la vârsta de 53 de ani. Dar de atunci, norocul editorial l-a însoțit mereu. Acum doi ani, când și-a sărbătorit jubileul septuagenar, avea în palmares o poliță impunătoare de cărți, inclusiv două volume solide –Teatru pentru copii şi romanul Donjuan, proscrisul, care încheie trilogia epică despre donjuan, editate la Iași, în cadrul colecţiei OPERA OMNIA. Piesele și cărțile sale pentru copii s-au învrednicit de premii republicane, bunăoară, pentru al doilea roman, Donjuan, în derivă, a primit „premiul pentru roman” în cadrul Salonului Internaţional de Carte, ediţia 2012. Gheorghe Calamanciuc este apreciat astăzi ca unul dintre cei mai semnificativi dramaturgi din Republica Moldova, consacrându-se activității de secretar literar al Teatrului ”Vasile Alecsandri” din Bălți. El este unicul în spațiul basarabean care scrie monodrame pentru un singur actor. Bucuria sa cea mare e că încă un herțean a ajuns în fruntea trupei teatrale – Constantin Stavrat a fost numit în funcția de director artistic.

Unicitatea sa are și o tentă romantică din copilăria de la Mihoreni, evocată de scriitor în mediul colegilor de condei. Făcând școala serală, a lucrat doi ani în colhoz, a cărat cu căruța nutrețuri la fermă. ”Unde o să mai găsiți un căruțaș printre scriitori? Care dintre voi se pricepe să înjuge boii la car, să înhame caii la căruță?”, își întreabă colegii, nu fără mândrie românul din Mihoreni. Şi în memoria satului a rămas ca un căruțaș nemaipomenit, căci umbla nedespărțit de carte. ”Cu cartea în căruță” – poate va scrie un roman și cu acest titlu, deși spune că cel de-al cincilea volum de proză este ultimul său roman. Detalii din drumul vieții sale, de la leagănul copilăriei și până la realizările de astăzi, au fost expuse de tânăra consăteană a scriitorului, domnișoara Adriana Lupu, studentă în anul I la Catedra de Filologie Română și Clasică a Universității din Cernăuți. Trebuie să menționăm că expunerea studentei a fost un adevărat, cuprinzător eseu, emoțiile tinerei fiind detensionate de prezența tatălui ei, profesorul de la ȘM Mihoreni, Gheorghe Lupu. Și dacă tot am ajuns cu vorba la școala din Mihoreni, voi aminti că atmosfera de acolo îl bucură pe scriitor, pentru că are cui aduce carte și cuvântul românesc. În expunerea sa, Adriana a evidențiat că opera lui Gheorghe Calamanciuc, inspirată în mare parte din viața satului natal, este citită cu interes de elevi. Semnificația întâlnirii cu acest confrate al scrisului în prima zi din săptămâna luminată a Sfintelor Paști a fost dezvăluită poetic, prin parabole cristice, de distinsul om de cultură și al literelor Mircea Lutic, care a pus în evidență toate componentele specifice omului de creație Gh. Calamanciuc, dând glas din creația lirică a protagonistului întâlnirii unei poezii consacrate lui Grigore Vieru.

O mare amăreală (”tristețea de dincoace de Prut”) pentru fiul Mihorenilor este că în multe școli de la noi se stinge flacăra românismului. La fel se întâmplă și prin părțile Bălților, mai ales după ce a fost ales președinte ”Dodon Visarionovici”, cum îl poreclește el pe șeful nou ales al Republicii Moldova. În această privință a făcut o declarație șocantă înainte de alegerile prezidențiale. A spus că se împușcă dacă ajunge Dodon președinte. Un coleg imediat i-a sărit în ajutor, propunându-i arma sa, dar cu condiția că va testa-o, trăgând mai întâi în Dodon. Pus în fața faptului împlinit, scriitorul s-a răzgândit, intenția sa, după cum și era de la bun început, rămânând o amară glumă ce-și avea scopul să deștepte masele. A spus că nu-l lasă să se împuște nepotul său din Paris, scriind pe pagina sa de Facebook:„Păi, promisesem înainte de alegeri că mă împușc, dacă Dodon Visarionovici îmbracă roba de prezident, dar, scuzați, nu pot s-o fac. Nu mă lasă nepoțelul meu din Paris, Matei Cristian Calamanciuc, care-mi promite: când va crește mare, va candida la președinție în gubernia r. moldova și, ajuns prezident, va chema toată crema neamului din Occident să-l ajute să facă Unirea, de va edita apoi în milioane de exemplare o CARTE a RUȘINII cu pagini urât mirositoare ce va găzdui toate lichelele de tranziție din parlamentul actual și din cele precedente”.

Dincolo de hazul poveștii, în acest mesaj se ascunde tristețea omului care suferă pentru soarta poporului său, aceasta simțindu-se și în poemul consacrat lui Ștefan cel Mare, citit la Stejarul Domnitorului din Codrii Cosminului, pe pământul unde totul respiră românește, iar urmele Marelui Voievod se înveșnicesc în noi, eterni prizonieri ai dragostei pentru Măria Sa. Prietenii săi unioniști l-au împuternicit să ne transmită că numai împreună trebuie să revenim la sânul Patriei-mamă, căci fără de noi, cei din Herța și nordul Bucovinei, unirea nu este unire.

Maria TOACĂ