ÎN POIANA VARNIŢEI A SÂNGERAT PĂMÂNTUL ŞI A PLÂNS CERUL

La Fântâna Albă, răsar, din osemintele martirilor,  lăcrimioare, toporaşi şi viorele.  În Poiana Varniţei rătăcesc cruci, cresc lacrimi şi durere. Lăcrimează fiicele şi fiii răstigniţi pe Crucea Golgotei Neamului Românesc. O tristeţe strigătoare sângerează inimi şi după 76 de ani de la odiosul masacru de la 1 aprilie 1941.

Deşi pentru senzații  se exagerează numărul celor omorâţi  la Varniţa pentru Neam şi Ţară, jertfa şi curajul românilor înrobiţi din Bucovina cedată şi înstrăinată trăieşte şi  vibrează  în rănile încă deschise ale urmaşilor celor care şi-au sacrificat tinereţea la Altarul Neamului, sute de români din dulcea Bucovină, de pe Valea Siretului, oribil fiind aici omorâţi, cosiţi mişeleşte de gloanţele grănicerilor sovietici în Poiana Plângerii, de lângă Fântâna Albă, doar la o depărtare  de 2 km  de frontieră  cu România, Ţara lor de origini,  purtând singura vină că erau români şi doreau să treacă graniţa trasată la sfârşitul lunii iunie 1940, sârma ghimpată înfiptă în inima Bucovinei de un regim barbar totalitar, şi să trăiască liberi în Patria lor şi a strămoşilor lor.  Adevărul e că nu au fost aici masacraţi mii, ci sute, mii de români aveau să fie nimiciţi mai târziu prin deportări în siberii de gheaţă, în stepele pustii ale Kazahstanului,  în lagărele morţii, în închisori şi  gulaguri staliniste.

În fiecare an, la locul tragediei, în Cimitirul Neamului Românesc din Poiana Varniţei, unde poţi vedea cruci rătăcite printre brazii crescuţi pe osemintele martirilor ucişi fără milă de ruşi, iar prin foşnetul frunzelor  auzi parcă gemetele celor omorâţi fără vină, aprinde o lumânare la Altarul de Jertfă al Neamului Domnica Panţâr, întru veşnica pomenire a bunelului Gheorghe Lazurca din Camenca, cu această rană sângerândă în suflete trăind de 76 de ani întreaga familie – copii, nepoţi şi strănepoţi.

 Cu ochii şi inima înrourate de durerea sfâşietoare, Domnica Panţâr din Camenca mi-a măturisit printre lacrimi:  „Bunelul Gheorghe Lazurca s-a aflat printre cei din fruntea coloanei, pornind spre libertate împreună cu românii din Camenca, Priscăreni, Suceveni, luând cruci şi prapuri din bisericile din Camenca şi Suceveni. Au fost cosiţi de mitralierele ruşilor  printre primii. Cei care erau la coadă, printre care şi tata Vasile, au reuşit să fugă. S-a ascuns în pădure sub o grămadă de lemne. Însă oricum n-au scăpat de ghearele călăilor, fiind apoi deportaţi în Siberia. Bunica Veronica a fost ridicată cu cei 6 copii şi dusă în neagră străinătate, unde, din cauza gerului şi a foametei, şi-a îngropat doi fii. Durerea a fost mare, la fel şi chinurile martirilor osândiţi la moarte. Bunicii şi celor 4 copii rămaşi în viaţă, printre care şi tata, le-a zâmbit norocul să se întoarcă acasă, dar a intrat în ei o frică de moarte, încât nici nu aminteau de oribilele crime. Or, cel puţin, vorbeau de ele doar în şoaptă, cu membrii familiei, de spaimă să nu fie din nou deportaţi”.

 În prezent putem vorbi şi merge liberi la locul masacrului, în simbolicul Cimitir al Neamului Românesc, unde a fost înălţată o troiţă, însă, mi se pare, e prea multă fală, festivitate, făţărnicie din partea autorităţilor. Acest loc e sfinţit  prin sângele eroilor martirizaţi, de aceea ar trebui să-şi depene tristețile şi să-şi verse lacrimile, în primul rând, ce-i cu rănile deschise în suflete, ce-i deplâng sincer pe martiri. Ca pelerinajul să se desfăşoare sub aura doliului şi sincerităţii.

La 1 aprilie 1941, în Poiana de la Varniţa a sângerat pământul şi a plâns cerul cu lacrimile Mântuitorului, mitralierele grănicerilor ruşi secerând vieţile oamenilor fără apărare, cei care au încercat să fugă în pădurea din apropiere au fost ajunşi din urmă şi sfârtecaţi de săbiile călăilor bolşevici. Slugoii noului regim barbar au adus lipoveni din localitate, care au săpat câteva gropi comune, aruncându-i în ele. Pe cei răniţi, în inima cărora încă pulsa viaţa, după mărturiile supravieţuitorilor, lipovenii îi omorau cu hârleţele, iar grănicerii îi împungeau cu baionetele. Câteva zile a „umblat” iarba şi pământul, s-au auzit strigătele de disperare ale tinerilor şi bătrânilor, copiilor  îngropaţi de vii. Marea tragedie a românilor înrobiţi a început cu masacrul din ianuarie-februarie de la Lunca şi 1 aprilie 1941 de la Fântâna Albă, continuând cu deportările, interogările, împuşcările, puterea sovietică răfuindu-se crunt cu „duşmanii poporului”.

Dincolo de orice perdea ce ascunde urmele unei crime, unei fărdelegi, oricum pătrunde o rază de lumină,  fiecare primindu-şi răsplata după faptă. Am vizitat nu demult legendara şi pitoreasca localitate Fântâna Albă, populată de ruşi lipoveni,  desprinsă parcă  din paradisul istoriei,  cu biserici somptuoase, fost centru spiritual al credincioşilor de rit vechi, în care clocotea viaţa,  cu turle  şi altare frumoase  spărgând nori, vestită în întreaga lume şi inundată cândva de pelerini. Azi moare, a devenit aproape pustie, părăsită de oameni şi de Dumnezeu. Când priveşti zidurile dărăpănate şi reci ce se demolează,  sfintele altare aproape ruinate, te înfioră tristeţea din jur, ducându-te cu gândul că e un blestem de la Dumnezeu.

În Poiana Plângeri de lângă Fântâna Albă azi freamătă brazii, pădurea crescută pe osemintele eroilor, înfloresc lăcrimioarele, crescute din rănile urmaşilor celor masacraţi.

Felicia NICHITA-TOMA

Foto: „Zorile Bucovinei”