15 decembrie 2019
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

ŞI-A FĂURIT DESTINUL PRINTRE ROMÂNI

22 mai 2017 р. | Categorie: Noutăţi

Cu cât las în urmă mai mulţi ani de activitate pedagogică, cu cât înaintez în vârstă şi mai mulţi studenţi au trecut prin viaţa mea, lăsându-mi diferite amintiri în suflet, cu atât mai mult mă gândesc la menirea profesorului, la satisfacţiile şi bucuriile acestei nobile profesii. Cât de recunoscători ar trebui să le fim celor care ne-au trezit dorinţa de a cunoaşte, ne-au stimulat mintea şi inima, arătându-ne cum să ne potolim setea de cunoaştere şi înţelegere!

Indiferent de profesia îmbrăţişată, de vârstă şi starea socială, s-ar cuveni să nu uităm de cei care ne-au fost ca adevăraţi părinţi în anii de şcoală, să-i vizităm din când în când sau măcar să le scriem câteva rânduri de mulţumire. Doar profesorii, mai ales cei ajunşi la o vârstă înaintată, se bucură şi le înfloreşte inima când ne amintim de ei. Poate nu în măsura ce o merită, dar n-am ratat ocaziile de a le mulţumi profesorilor mei. Astăzi, însă, aş vrea să povestesc cititorilor despre un Om deosebit. Deşi n-am avut norocul să mă înveţe, l-am cunoscut datorită soţului meu, căruia i-a fost conducător de clasă.

Mihail Simionovici Naţiuk, cu toate că este de origine ucraineană din satul Maliatinţi, raionul Chiţmani, şi-a consacrat întreaga viaţă instruirii copiilor români, desfăşurându-şi activitatea pedagogică în şcolile cu limba de predare română. A fost o vrere a providenţei ca acest om cu inima mare să-şi făurească destinul printre români. Născut la 1 februarie 1928, a ajuns la o vârstă venerabilă, rămânând nedespărţit de mândra comună Voloca, unde şi-a încheiat cariera de profesor şcolar.

Au fost cinci fraţi şi o soră la părinţi, Mihail, cel mai mic, având o soartă destul de grea. Totuşi, îi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru anii trăiţi, considerându-se un om fericit şi îndeplinit. La vârsta de doar 15 ani, după absolvirea a 7 clase (în limba română, anul 1943), s-a numărat printre cei 8 elevi din sat (4 băieţi şi 4 fete), trimişi la cursurile de pregătire la Şcoala Pedagogică din Cernăuţi, pe care le-a terminat peste 9 luni, în 1944. În luna mai absolvenţii care cunoşteau limba română au fost trimişi în şcolile din raionul Herţa. Mihail a plecat cu trenul până la Noua Suliţă, a trecut Prutul pe podul plutitor, iar de acolo a ţinut drumul pe jos până la Hreaţca. Două nopţi a dormit în fân, într-un grajd. Şi-a potolit foamea, strângând spice rămase pe mirişte. În august a avut loc conferinţa pedagogică, după care a fost repartizat, cu încă cu un tânăr din satul său natal, la Ştreanga, pentru a deschide şcoala de acolo. De fapt, şcoala era o căsuţă cu trei ferestre şi o singură clasă. În pofida vârstei fragede, Mihail a fost numit director. Unul lucra de dimineaţa, altul după amiază. Cei doi tineri învăţători îşi duceau traiul în cancelarie. Deşi a trecut amar de vreme de atunci, domnul profesor evocă în amănunte acele zile şi primii lor elevi – 64 de copii din Ştreanga. Prima zi de şcoală, 1 septembrie, s-a nimerit într-o sâmbătă. Deoarece nici un copil nu se prezentase la şcoală, iar merindele luate de acasă li se terminase, au hotărât ca unul din ei să plece la părinţi după făină şi ce putea să mai aducă. Mihail, fiind director, a rămas la şcoală. Aveau o pereche de pantofi la doi şi, normal, s-a încălţat colegul. Parcă înadins, chiar în timpul cela i-au venit cu verificările şefa de la raion şi secretarul comitetului raional al comsomolului. Tânărul director stătea după masă în cancelarie desculţ. Oricât s-a străduit să-şi ascundă picioarele, acest lucru n-a trecut neobservat de superiorii de la raion. Înduioşaţi de cele văzute, şefii au venit a doua zi, l-au ajutat să scrie cum se cuvine planurile şi, la 24 octombrie, când a avut un control total, i-a făcut cu cinste faţă. În memoria învăţătorului s-a întipărit numele unui copil foarte deştept, elevul Molodeanu, care după o lună de şcoală scria fraze întregi, deşi, conform programului, abia învăţau alfabetul. Acomodându-se la Ştreanga, tinerii învăţători s-au învăţat să fiarbă mămăliguţă bună, singuri şi-au meşterit un culişer.

Caiete şi creioane primeau de la raion. Ca să le ajungă la toţi, creionul se tăia în jumate. Locuind în încăperea şcolii, Mihail singur a văruit pereţii. Consiliul pedagogic din Hreaţca a hotărât să-l trimită pe colegul său în satul Humărie, iar pe el l-au ales membru al comitetului sindical regional al lucrătorilor din învăţământ. În această perioadă, fratele său, cu 4 ani mai mare, se afla în spitalul militar din Vinniţa, unde îşi trata rănile de la război. El l-a vizitat şi i-a povestit despre activitatea-i de director. Fratele a rămas impresionat şi în acelaşi timp mândru de el.

În cel mai greu an al foametei, 1946, a fost trimis la Pasat, tot în calitate de director. Copiii sufereau cumplit din cauza lipsei de hrană şi a bolilor. Vreo două luni au primit un fel de praf, ajutor de la americani, din care găteau un fel de supă - câte două căldări pentru elevi. Când s-a terminat acest praf a fost mare jale. Pentru a-şi desfăşura activitatea de învăţător i se cerea să termine numaidecât Şcoala Pedagogică. În 1947 a susţinut examenele şi a fost admis în rândul studenţilor la fără frecvenţă, având norocul să primească primele cartele la pâine.

Firul amintirilor îl poartă mai departe, spre Mogoşeşti, unde a fost trimis la 15 august 1947. Pe atunci director al şcolii de acolo era M. I. Scutelinic, pomenit şi astăzi cu pioşenie de dl Mihail: „Dumnezeu să-l odihnească, căci a fost un adevărat domn – activ şi inteligent. Am umblat împreună prin sat să strângem copiii de şcoală. Am adunat elevi pentru două clase de-a întâia. Erau copii care aveau câte 9 ani, dar încă nu îmblau la şcoală”.

La Mogoşeşti a trăit în gazdă la familia Teleşman. Îşi aminteşte că doamna Teleşman (madam Teleşman, cum o numea şi o pomeneşte şi acum cu mare drag) gătea foarte gustos. Era mulţumit. Numai de sărbători a izbutit să plece acasă, mergând pe jos prin Pasat şi pădurea Cozminului. În timpul cela nimeni nu-i cerea acceptul, unde era nevoie, acolo se ducea. Astfel a ajuns la şcoala din satul Beceşti (Podvalnoe). De fapt, unde apăreau probleme, era trimis Mihail Naţiuk. A lucrat la Beceşti din 1947 până în aprilie 1950, fiind găzduit de părinţii doamnei Lucreţia Mihailovna, despre care păstrează cele mai calde amintiri. De acolo a fost chemat la slujba militară, revenind acasă tocmai după 4 ani, la sfârşitul lui noiembrie. Odihna i-a fost scurtă, doar de cinci zile, la 5 decembrie prezentându-se deja la serviciu, la şcoala din Mogoşeşti, ca profesor de educaţie fizică.

Biografia sa de muncă include toată geografia ţinutului Herţa. După un mic răstimp la Mogoşeşti, a urmat un an la şcoala din Bănceni, unde trebuiau pregătiţi copiii pentru olimpiadă. Clasându-se pe locul III, elevii au primit 75 de ruble premiu. Pe aceşti bani învăţătorul i-a dus de trei ori la cinematograf. După ce s-a lărgit şcoala de la Mogoşeşti, dl Mihail şi-a reluat activitatea acolo. A doua oară a stat în gazdă la Iliuţă Ignat (îi vedeţi în fotografie pe amândoi în costume naţionale). Îndrăgind portul popular şi tradiţiile băştinaşilor, învăţătorul participa la petrecerile sătenilor. Sub îndrumarea lui, elevii înregistrau frumoase succese în competiţiile sportive. Bunăoară, Maria Hurmuzachi a câştigat un aparat de fotografiat pentru performanţa la canat, iar Răuţ s-a clasat pe locul I la sărituri cu prăjina.

Pasionat de geografie şi biologie, în 1960 a susţinut examenele de admitere la Institutul Pedagogic din Tiraspol (prin corespondenţă). A fost transferat la Voloca, unde a predat biologia. În această şcoală, cu elevi din familii unde hărnicia stă în capul mesei, la loc de cinste era educaţia copiilor prin muncă – creşteau berbecuţi, iepuri şi alte vietăţi. Dl Mihail s-a desprins cu greu de colectivul pedagogic de la Voloca, lucrând încă 7 ani după vârsta de pensionare. În total a adunat în palmares 51 de ani consacraţi şcolii.

Cu soţia s-au cunoscut la o conferinţă, la care, din cauză că au întârziat amândoi, au nimerit alături. Ea, doamna Elena Glinca, născută în raionul Lipcani, după terminarea Universităţii a fost trimisă cu serviciul la Culiceni, raionul Herţa. Pe tânărul profesor gândul l-a purtat de multe ori la colega întâlnită la acea conferinţă. A răbdat vreo patru luni până s-a decis să plece la Culiceni pentru a face cunoştinţă mai îndeaproape. S-au căsătorit, au un fecior şi o fiică. Sunt fericiţi împreună. Au primit taina cununiei la o vârstă înaintată, nu tare demult. Aşa le-a dorit sufletul, au fost cununaţi de preotul Pavel, un duhovnic cu inimă mare. Unicul lucru, care îl amărăşte este că timpul trece atât de repede. În luna februarie dl Mihail a împlinit 89 de ani. L-am felicitat împreună cu soţul meu şi colega sa de clasă, Lenuţa Dumitriuk (Carabulea). Îndeosebi m-a impresionat faptul că multe persoane necunoscute mie m-au scris pe Internet cuvinte de recunoştinţă. Iată doar câteva rânduri: „Doamna Didina, vă mulţumesc mult pentru fotografiile ce le-aţi postat cu Mihail Simionovici, amintiri foarte frumoase”, Iatko Veorica, Milan, Italia.

„Şi eu am fost o elevă a bunului şi stimatului învăţător din promoţia anilor 1977 din Voloca, vă mulţumesc încă o dată şi pentru toate câte aţi scris despre el. Mă alătur şi eu la frumoasele cuvinte despre OMUL MIHAIL SIMINOVICI. Sunt mândră că el mi-a sădit dragostea de natură.”, Маriana Аdams, Sacramento, SUA. „Toată stima şi respectul pentru căldura şi dragostea cu care ne-a educat şi instruit. Multă sănătate şi viaţă lungă”, Vera Moskal.

Am încă multe ecouri, dar mă opresc aici, încheind cu cuvintele iubitului profesor: „E plăcut să-i vezi pe foştii tăi elevi deveniţi adulţi, să-i auzi spunându-ţi că ceea ce au învăţat de la tine le-a fost util. Te simţi atât de încurajat când îţi mărturisesc că îşi aduc aminte cu drag de anii petrecuţi împreună. Te simţi răsplătit din plin când un fost elev îşi face timp să-ţi scrie câteva rânduri, prin care îşi exprimă recunoştinţa pentru eforturile tale“.

Împreună cu soţul meu, Ion Posteucă, şi colegii săi de clasă, îi mărturisim domnului Mihail Naţiuk că nu l-am uitat. Vă mulţumim, vă purtăm respectul şi vă admirăm pentru tot ce aţi făcut de-a lungul vieţii! Să vă ţină Bunul Dumnezeu în grija Sa – pe Dumneavoastră şi pe toţi cei ce vă sunt dragi!

Didina POSTEUCĂ, or. Cernăuţi