05 aprilie 2020
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

OPINCILE LUI BADEA CÂRŢAN SAU CUM A COBORÂT UN DAC DE PE COLUMNĂ

28 mai 2013 р. | Categorie: Istoria neamului

Nu ştiu când şi nu ştiu pe unde am citit sau am auzit grozava întâmplare cu un ţăran român (cioban din Ardeal), care, dornic de a se întâlni cu istoria străbunilor săi, a ajuns pe jos la Roma. S-a pornit la drumul lung îmbrăcat aşa ca ciobanii din munţii Făgăraşului, pe unde îşi păştea mioarele – în suman, iţari, opinci… Ajuns pe la apus de soare la marginea oraşului etern, l-a salutat cu „Bine te-am găsit, maică Roma!”, iar când a dat de Columna lui Traian, a căzut de oboseală, adormind chiar la „picioarele” ei. În zorii dimineţii s-a trezit de marea agitaţie din jurul său. Era înconjurat de poliţişti, pompieri, măturători, negustori… Italienii ce treceau pe acolo l-au confundat cu dacii de pe Columnă, strigând: „A coborât un dac de pe Columnă!”.

Aşa şi avea să-mi rămână pe o policioară a memoriei această impresionabilă, neverosimilă poveste, dacă nu mă opream întâmplător zilele trecute, pe AGERPRES, la o informaţie despre o pereche de opinci – celebrele opinci ale lui Gheorghe Cârţan, cunoscut mai ales sub numele Badea, şi despre primarul de la baştina acestui vestit cioban, comuna sibiană Cârţişoara, care caută soluţii pentru salvarea lor. Deci, întâmplarea cu „dacul coborât de pe Columna lui Traian” nu este o poveste, ci un caz real, ce a făcut cu 117 ani în urmă mare senzaţie la Roma, constituind subiectul principal pe primele pagini ale presei vremii.

Ca orice om în carne şi oase, Badea Cârţan are o dată şi un loc concret al naşterii. A apărut pe lume la 24 ianuarie 1849, în comuna Cârţişoara din Transilvania, aflată la acea vreme sub jugul Austro-Ungariei. Era al doilea fiu într-o familie numeroasă, cu încă şase copii. Până a-şi câştiga faima de „păstor al cărţilor”, pentru că le aducea din Vechiul Regat ţăranilor ardeleni lumina cărţii, până a deveni simbol al conştiinţei naţionale româneşti, Gheorghe (Badea) păştea oile prin Munţii Făgăraşului.

Se spune că deşteptarea sa a început încă din copilărie, într-o zi senină de vară, când, fermecat de măreţia munţilor, l-a întrebat pe taică-său ce se află şi cine trăieşte dincolo de creste. Copilul a rămas foarte uimit aflând că dincolo e România, exprimându-şi nedumerirea: „Şi noi suntem români, de ce aici nu-i România?”.

Această întrebare l-a chinuit toată viaţă, răscolindu-i dorinţa de a trece spre acel miraculos „dincolo”. Şi a trecut nu doar o singură dată – numai la Bucureşti a fost, pe jos, de 170 de ori, întorcându-se acasă cu desagii plini de cărţi. Avea numai zece ani în 1859, când, sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, s-a unit Moldova cu Muntenia. Era foarte amărât şi nu înţelegea de ce românii din ţara Făgăraşului trebuie să rămână încă despărţiţi de fraţi. Micul ciobănaş numea vama dintre Transilvania şi Muntenia „graniţa drăcească”. Neîmpăcat cu nedreptăţile suferite de la străini, înţelegea că cea mai eficientă şi paşnică armă în lupta cu asupritorii este cartea românească, mai ales cărţile de istorie a neamului. Timp de vreo treizeci de ani a tot trecut munţii, aducând din Vechiul Regat şi din marele oraşe ale împărăţiei cărţi. Umbla cu desaga în spate prin satele din sudul Transilvaniei, răspândind lumina lor. Odată, însufleţit de patriotism după ce s-a întors din Ţara Românească, s-a pornit să se plângă împăratului de nedreptăţile din satul său, străbătând 800 de kilometri până la Viena. Dar acolo toate uşile au fost închise în faţa românului setos de libertate şi luptător pentru unirea cu fraţii. În loc de dreptatea căutată s-a ales cu câţiva ani de puşcărie pentru trecerea clandestină a frontierei în România şi răspândirea nesancţionată a cărţilor.

Dar intimidările autorităţilor maghiare nu l-au speriat, nu l-au oprit să treacă vămile nepermise. În timpul Războiului de Independenţă şi-a pus turma de oi la dispoziţia armatei române, înrolându-se ca voluntar în rândurile luptătorilor. Totuşi, cea mai faimoasă faptă a lui Badea Cârţan este călătoria sa pe jos la Roma. S-a pornit de la poalele Munţilor Făgăraşului, străbătând mii de kilometri pentru a aduce şi de acolo cărţi şi a vedea Columna lui Traian. Şi-a pregătit o traistă mare şi a plecat în ziua de 13 ianuarie 1896, drumul său trecând prin Timişoara, Budapesta, Tirol (Austria), prin Alpii Sloveni şi Apuseni, prin Genova, Pisa …

După 45 de zile de drumeţie a ajuns la eterna cetate a latinităţii, unde a şi fost confundat de italieni cu „dacul coborât de pe Columnă”. Într-un interviu acordat revistei „Poporul Român”, ţăranul din Cârţişoara povesteşte că a mers la Roma îmbrăcat ca ciobanii în sărbătoare, ca să vadă „ai tu tată, ai tu mamă”. Tot acolo spune că „Bucureştiul şi Roma ar trebui să le vadă tot românul, că dacă nu ştie de Moşu-său şi de Tată-său, zici de el că-i orfan(citat de pe romaniaistorica. ro).

Urmaşul lui Decebal şi al lui Traian a dat şi la Roma interviuri, fiind primit cu simpatie şi caldă prietenie de italieni. Marea dragoste pentru istoria strămoşilor şi dorinţa de a vedea cu ochii proprii urmele lor l-au purtat prin multe locuri, a mai fost, tot pe jos, la Veneţia şi Ierusalim. Numai visul său mare nu i-a fost dat să-l vadă împlinit. S-a stins la 7 august 1911, la vârsta de 62 de ani, neajungând să se bucure de Ziua întregirii tuturor românilor – măreţul scop căruia şi-a consacrat viaţa. A fost înmormântat la Sinaia, având scris la căpătâi: „Aici doarme Badea Cârţan, visând la întregirea neamului său”.

Dacă veţi avea ocazia să ajungeţi la Sibiu, treceţi şi prin parcul „Astra”, unde se află bustul din bronz al renumitului ţăran autodidact, ridicat în 1974. Iar în comuna sa natală, la Cârţişoara este un muzeu al lui Badea Cârţan, ciobanul care a cutreierat lumea, aducând mai mult de 700 mii de cărţi acasă. Multe volume au fost arse de unguri, printre puţinele din lucrurile sale supravieţuitoare timpului aflându-se opincile, cu care a străbătut pe jos peste 2.200 kilometri până la Roma. Se presupune că rezistenţa lor la un drum atât de lung se datoreşte materialului din piele de bivol. Dar şi acestea, după cum semnalează un corespondent de la AGERPRES, se află în stare de deteriorare şi au nevoie de restaurare. Ca să le salveze, primarul comunei le ţine la întuneric, într-o găleată cu o soluţie specială, stăruind să le refacă cu tot felul de tratamente.

Or, această pereche unică de opinci (una peticită, cealaltă găurită în călcâi) prezintă o relicvă nu numai pentru comuna respectivă, ci pentru toţi românii care s-au aflat şi încă se mai află în situaţia lui Badea Cârţan. Ele ne spun nu doar o tulburătoare poveste despre un cioban care a păstorit mai mult cărţile decât oile. Cele două opinci cârpite şi găurite pe drumul spre Roma ar trebui să ne poarte măcar pentru un moment cu gândul la întrebarea ce aducem noi din depărtările pe care le străbatem mult mai simplu şi mai uşor decât Badea Cârţan?

Maria TOACĂ