15 decembrie 2017
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

DOMNUL SUCIU DE LA GHERLA, CU TRICOLORUL ÎN SÂNGE

29 iulie 2017 р. | Categorie: Noutăţi

CITITOR FĂRĂ DE-ASEMĂNARE

L-am numit pe domnul Suciu „cititor fără de-asemănare”, deşi am văzut cu ochii mei şi m-am convins uşor că are de-o viaţă chiar alături o cititoare şi mai pasionată – pe soţia sa Ioana-Aurica. Dar frumoasa lui pereche de data aceasta va rămâne în umbră, căci el, „capul”, nu „gâtul” familiei a fost eroul central al revelaţiei scurtului meu popas la Gherla. O oră-două cât am stat în casa soţilor Nicolae şi Ioana Suciu a fost puţin pentru a ne spune măcar o parte din ce ne-am fi dorit, însă îndeajuns pentru mine ca să înfiripez un subiect de poveste.

Nu m-am interesat mai înainte de Gherla, ştiind doar că, de la instaurarea regimului comunist în România, timp de vreo douăzeci de ani, această veche urbe a fost un adevărat infern, unde erau aruncaţi după gratii oamenii cu spirit de libertate, credinţă în Dumnezeu şi dragoste de moşia străbună. Printre mulţi români care s-au consacrat slujirii Patriei, la penitenciarul din Gherla au fost închişi istoricul Bucovinei şi rectorul Universităţii Cernăuţene, Ioan Nistor, poetul creştin Vasile Voiculescu... Probabil, nu o dată, în drumurile pe la rudele şi prietenii din România am trecut şi pe lângă panoul cu inscripţia „Gherla”, dar fără a simţi impulsul de a porni în direcţia indicată. De-acum această dorinţă nu mă va părăsi. Paşii şi gândul mă vor purta imaginar încolo, deoarece cuvântul „Gherla” mi-a pătruns în suflet nu ca „iadul comunist” de odinioară, ci ca un tărâm de dragoste frăţească.

Nu cred că cineva ar fi în stare să opună rezistenţă insistenţei domnului Suciu atunci când e vorba de ospitalitate. Până a ajunge să-i păşesc pragul, am întreţinut scurte convorbiri la telefon. De la un timp, după fiecare material apărut în cotidianul „Crai nou” de la Suceava, aveam surpriza să ascult la telefon impresiile de lector ale unui domn din Gherla, ce mi s-a prezentat ca Nicolae Suciu. Din primele vorbe am înţeles că îl interesează tot ce se publică despre zona Bucovinei, în special despre partea cea orfană de la nord. Neavând altă sursă de informare (nu prieteneşte cu mass-mediile electronice), a găsit un prieten care adună mai multe numere de „Crai nou” şi i le expediază prin poştă. În acest fel, urmăreşte cu atenţie, decupează, transcrie pasaje întregi din tot ce reia cotidianul sucevean de pe SITE-ul „Zorilor Bucovinei” (prin înţelegerea amiabilă dintre directorul ziarului „Crai nou”, Dumitru Teodorescu, şi redactorul-şef al „Zorilor Bucovinei”, Nicolae Toma”). Aşadar, putem spune că, prin intermediul colegilor din Suceava, Nicolae Suciu de la Gherla a ajuns să fie un cititor fidel şi al ziarului nostru.

Cu Tricolorul în sânge

Pentru dragostea de țară și de neam,

Tricoloru-n sânge-l am

Și cele trei culori de-o veșnicie

Le port în suflet, dragă Românie!

N-ar fi nimic deosebit în aceste versuri simple, dar încărcate de înalte simțiri patriotice, dacă le-aș fi auzit de la vreun țăran român din Tereblecea, Mahala, Suceveni, Ropcea, Pătrăuți sau alte localități românești din nordul Bucovinei, prin care istoria s-a plimbat cu securea, tăind nemilos în carne vie. E uluitor, însă, că un om care a trăit toată viața în țara sa, care niciodată n-a călcat pe pământul sfâșiat de sârma ghimpată, poate să sufere și să simtă durerea așa cum o simțim noi, românii din ținutul unde aproape în fiecare familie persistă ecoul unei tragedii de pe urma despărțirii de neamuri dragi.

Domnul Nicolae Suciu de la Gherla nu are rude, nici n-a fost vreodată pe acest tărâm al plângerii, fiind inițiat doar din lecturi. Cu toate acestea, am văzut și am simțit din partea sa atâta înțelegere și sinceră compasiune față de destinul Bucovinei trunchiate, cum foarte rar putem întâlni astăzi la românii din Țară, chiar și la mulți dintre acei care ne vizitează la sărbătorile naționale, varsă câte o lacrimă, rostesc mesaje înflăcărate și uită tot ce ne-am spus cum numai au trecut de partea cealaltă a frontierei. Nu știu ce ne-ar spune domnul Suciu, dacă ar ajunge pe la noi la vreo sărbătoare și ar avea ocazia să urce pe scenă cu un mesaj de salut. Probabil, nu i-ar fi ușor să dea glas sâmburelui de dor ce-i rodește în suflet. Emoțiile i-ar înăbuși vocea, toate suferințele Ardealului s-ar răzvrăti în sine, îngemănându-se cu jalea Bucovinei.

Or, ardelean fiind, cu rădăcini într-un pământ care a suportat nelegiuirile străinilor, presimte de departe durerea fraților de suferință. Născut cu opt decenii în urmă, în apropiere de Gherla, la Hășdate, i-a fost menit să meargă la școală în clasa I-a sub ocupația Ungariei Hortiste, în rezultatul dictatului de la Viena, din 30 august 1940. Copilul născut în apropierea mănăstirii Nicula, într-o comună românească din lunca Someșului Mic, înconjurată de localități cu nume neaoșe, așa ca Livada, Silvaș, Băița, nu înțelegea de ce n-are voie să vorbească la școală în limba mamei. În conștiința-i fragedă i s-au imprimat întrebările: ”De ce, eu, fiu de român, sunt obligat să învăț în limba maghiară? De ce să mănânc bătaie pentru că, fiindu-mi străină acea limbă impusă, nu puteam pronunța corect cuvintele? Și, mai ales, de ce, fiind descoperit că vorbesc românește în clasă, să iau iarăși bătaie?”. Iată și răspunsul la întrebarea ce mă ispitea înainte de întâlnirea noastră: ”De unde atâta iubire de Țară și atâta patriotism la un om care și-a trăit tinerețea și cea mai prolifică etapă a vieții într-o perioadă când mulți visau să evadeze din raiul comunist al României, când toți erau sătui de așa-numita epocă de aur?!”.

În virtutea profesiei, a îndatoririlor de serviciu la Combinatul de prelucrare a lemnului din Gherla, a călătorit mult prin Occident în anii când cortina de fier despărțea România de lumea liberă și foarte puțini reușeau să pătrundă dincolo de raiul comunist. Și-a făcut studiile la Școala Medie tehnică de Construcții, muncind cu entuziasmul tinereții pe șantierele Patriei, dar având și responsabilități deosebite legate de domeniul importurilor, a relațiilor comerciale cu Occidentul. Se afla mereu în vizorul superiorilor. Dar a fost întotdeauna corect, la orice întâlnire în străinătate având alături un translator, ca să nu cadă vreo năpastă pe capul său. Niciodată nu i-a trecut prin gând să rămână în lumea liberă, să-și abandoneze Țara. Cum numai s-a pensionat pentru Nicolae Suciu a început cea mai interesantă, cea mai frumoasă etapă a vieții, care durează deja de douăzeci de ani.

În sublimul poeziei

Primul lucru ce l-am auzit de la domnul Nicolae Suciu a fost că e tare amărât din cauza unui prospect turistic al orașului Gherla, apărut de curând, în care au fost neglijate bisericile ortodoxe: ”Avem 36 de biserici în zonă. Au fost incluse lăcașele catolice, armenești, evreiești, dar nici una din cele 6 ale românilor. Sunt tare supărat…”. Prospectul fiind sponsorizat de primăria orașului, era dispus să meargă la primar să-i ceară socoteală.

Cât de mult amintește aceasta de situația din părțile noastre: în Țară sau în afară, românii pretutindeni sunt primitori și binevoitori, gata să cedeze de la sine, numai să nu supere pe alții. Ca să nu greșesc în fața adevărului, trebuie să spun că, mândrindu-se cu sorgintea dacică-românească, iubindu-și nelimitat neamul din care fac parte, soții Suciu prețuiesc valorile altor etnii ce și-au găsit Patria în România, au prieteni printre ucrainenii și maghiarii care sunt buni cetățeni români. Bunăoară, ei primesc prin poștă revista ”Curierul ucrainean” și publicația bilingvă (maghiaro-română) ”EGYUTT, ÎMPREUNĂ”. Atașamentul față de revista maghiarilor se datorește dragostei lor pentru creația poetului Adrian Păunescu, cel care a contribuit la apariția acestei publicații. Am văzut în casa soților Suciu, simțind cum vibrează în inimile lor, un adevărat cult pentru poezia lui Adrian Păunescu. Începând cu 2009 Nicolae Suciu a avut o relație mai apropiată cu Adrian Păunescu, întreținând o bogată corespondență și convorbiri la telefon în care își împărtășea sentimentele, emoțiile de pe urma lecturilor. În una din scrisori îi împărtășea: ”Mi-aș dori să fiu elev și să fiu pedepsit să transcriu poezia ”Steaguri de țărână” de 10 ori!”. Emoțiile profunde i-au fost răscolite de rândurile: ”Ridic spre ceruri steagul de luptă al țărânei”. Una dintre cele mai frumoase amintiri îl poartă spre ziua de 19 februarie 2009, când a fost cu soția acasă la poetul Adrian Păunescu, primind Cartea Cărților de Poezie, cu dedicația autorului, și volumul ”Rugă pentru părinți”.

Venerându-i astfel pe creatorii de valori naționale, conștient de modesta sa înclinație lirică, Nicolae Suciu ”își permite să păcătuiască” cu poezia. Își exprimă în versuri sentimentele patriotice, admirația față de oamenii care fac ceva bun pentru țară, dragostea față de ființele apropiate. Participă la cenaclurile literare din Gherla și Cluj-Napoca, la lansări de cărți, întâlniri cu scriitorii, unde citește și din ale sale. Câteva poezii îi sunt incluse în antologiile literar-artistice ”Alburii sclipiri de stele” (nr. 13, Cluj-Napoca, 2017) și ”Pași pe visele ierbii” (nr. 14, Cluj-Napoca, 2017).

Îndrăgostit de tot ce-l înconjoară

Aurica-Ioana povestește că bărbatul ei, de când îl știe, este îndrăgostit de tot ce-l înconjoară. Prima dată s-au întâlnit într-o cafenea la Târgu Jiu, unde ea, o tânără de 17 ani din comuna vâlceană Nicolae Bălcescu, învăța la o școală tehnică. Nu trecuse nici jumătate de oră de la întâlnire că flăcăul a luat-o prin surprindere cu cuvintele: ”Domnișoară, de aici plecăm împreună”. Peste o lună s-au căsătorit, tânăra mutându-se cu traiul în comuna natală a soțului, la vestita Hășdate, unde pe vremuri aproape în fiecare familie erau câte 10-12 copii. Nicolae era al patrulea din cei opt copii ai părinților săi. La momentul întemeierii familiei, tânărul avea 24 de ani. În dragoste și armonie au trăit 56 de ani împreună, bucurându-se de doi feciori și trei nepoți. Pensionarea le-a adus bucuria reîntoarcerii la locul de unde și-au început viața în doi: din primăvară și până-n toamnă soții Suciu stau la ”reședința de la țeară”, cum se exprima poetul Topârceanu. În grădina de vreo zece ari cresc de toate pentru un trai sănătos –legume, pomușoare... Seara, oricât de obosiți ar fi după munca în grădină, petrec câteva ore asupra cărților, căci, spun ei, condiția fizică le-o asigură grădina, iar memoria, ca să nu treacă așa repede, se întremează la masa de scris, deasupra cărților. Duminicile vin la oraș să se ”civilizeze”, vorba doamnei Aurica-Ioana. Cei câțiva kilometri îi parcurg pe biciclete. Domnul Nicolae n-a stat nicicând la volanul unei mașini. Nici nu și-a dorit să-și cumpere mașină. ”La volan trebuie să privești numai drept în față, dar mie îmi place să mă uit în dreapta și în stânga”, glumește dl Nicolae. De fapt, cu ochii, poate s-a îndreptat și la stânga, însă soția i-a fost unica floare a dragostei – de la prima vedere și până acum, când și-a împlinit rotund a optzecea primăvară. ”Nici o floare nu-i ca tine”, îi scrie soțul într-o poezie.

Maria TOACĂ