21 august 2017
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

O ICOANĂ ÎN CARE ODIHNESC VIAŢA ŞI IZBÂNZILE PĂRINTELUI NICOLAE PENTELESCU

31 iulie 2017 р. | Categorie: Istoria neamului

„O VIAŢĂ ÎNCHINATĂ SLUJIRII LUI DUMNEZEU ŞI OAMENILOR” –

O ICOANĂ ÎN CARE ODIHNESC VIAŢA ŞI IZBÂNZILE PĂRINTELUI NICOLAE PENTELESCU
În decursul istoriei noastre zbuciumate, neamul nostru a cunoscut multe şi adevărate pietre de temelie ce au fost un suport al  unităţii noastre spirituale. Părintele Nicolae PENTELESCU a fost una dintre ele, lăsând urme adânci atât  în memoria urmaşilor săi, cât şi în cultură, artă, ortodoxie, s-a aflat mereu în  slujba promovării valorilor religioase, morale şi culturale în societate.  Or, epoca noastră e luminată de faptele măreţe ale acestui vrednic duhovnic şi demn fiu al neamului românesc, care a contribuit la dezvoltarea conștiinței unității și solidarității naționale și la afirmarea identității românești, fapte înscrise în istoria Bisericii şi a Ţării, înveşnicite nu doar în registrele timpului, ci și în inimile tuturor celor care l-au cunoscut și l-au iubit, rămânând  un model, un ideal viu de demnitate nu doar pentru slujitorii altarelor. Mai mult, au rămas înveşnicite pentru totdeauna în cartea vieţii sale – „Părintele Nicolae Pentelescu – O viaţă închinată  slujirii lui Dumnezeu şi oamenilor”, editată graţie osârdiei altui mare  iubitor de neam şi slujitor fidel al credinţei noastre străbune –  tânărului cărturar,  preot, profesor Justinian - Remus A. Cojocar, fondatorul şi preşedintele  Asociaţiei Culturale „Sfântul Mitropolit Dosoftei“ din Suceava, carte de o valoare incontestabilă, pe care ne-a dăruit-o  autorul cu autograf,  în vara anului precedent, când împreună cu soţul Nicolae l-am vizitat la Biserica „Sfântul Dumitru” din Suceava, prefaţată de prof. univ. dr. Mihai Iacobescu, Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava.

„Cu pana sa inspirată şi încărcată de vibraţiile inimii şi lumina curată a sufletului său, părintele Justinian-Remus A. Cojocar, tânăr şi el cărturar, ne oferă cu iscusinţă de artizan, o carte frumoasă care are toate elementele şi componentele pe care le cerea patriarhul istoriografiei noastre – Nicolae Pentelescu – material istoric bogat, critica şi înțelegerea izvoarelor, organizare şi stil adecvat”,  scrie în prefaţa volumului  prof. univ. dr. Mihai Iacobescu.

Structurată în 5 capitole, cartea e o icoană în care odihnesc viaţa şi izbânzile părintelui Nicolae Pentelescu. Autorul volumului distinge şi analizează, relevând atât bogata activitate pastoral-misionară, cât şi publicistică, culturală, muzicală, administrativă, pe care a desfăşurat-o părintele Nicolae Pentelescu, relaţiile cu breasla cizmarilor. Preocupat mai ales de latura biografică,  pr. prof. Justinian-Remus A. Cojocar a contribuit în mod substanţial la completarea şi reliefarea unor date ce scot în vizor viaţa şi activitatea părintelui Nicolae Pentelescu. Asemenea coordonate par să justifice bogata şi bine sistematizata bibliografie, anexată în finalul lucrării.

Scrisă în iubire jertfelnică, cu trudă şi dăruire, cartea ne oferă un limbaj inteligibil, o coerenţă remarcabilă a ideilor, o invitaţie de a ne ridica la exemplaritatea vieţii şi faptelor părintelui Nicolae Pentelescu,  specifică, în postfaţa volumului, pr. prof. Aristarch Cojocar: „În pofida tinereţii sale, părintele Justinian-Remus A. Cojocar, ca un veritabil istoric – arheolog şi explorator, s-a aplecat asupra filelor îngălbenite de vreme, asupra manuscriselor pe care le-a găsit  prin diferite biblioteci, sfidând inerţia şi, de cele mai multe ori, reticenţa şi ostilitatea celor  care refuzau să creadă într-o finalitate fericită a demersului său. A adunat ca o albină, nectarul amintirilor şi ofranda documentelor de la Iacobeni, Câmpulung-Moldovenesc şi, cu precădere din Suceava, dăruindu-ne o icoană în care se odihnesc viaţa şi izbânzile părintelui Nicolae Pentelescu, un preot „de foc” ce a slujit treizeci de ani la Biserica rareşiană „Sfântul Dumitru” din Suceava”.
 Volumul mai cuprinde un amplu studiu  de mărturii ale celor care l-au cunoscut, iubit şi preţuit pe vrednicul părinte Nicolae  Pentelescu de la Biserica „Sfântul Dumitru” din Suceava, „neobosit şi neîntrecut  slujitor şi apărător al credinţei strămoşeşti, un mare iubitor de Dumnezeu şi de neamul său, blând, bun gospodar,  cinstit, cu dar şi cu har, înfiinţând şi dirijând coruri şi, în acelaşi timp, culegând şi adunând informaţii istorice – ca o albină fără odihnă -  şi lăsând o operă care îşi aşteaptă editorii, valorificatorii şi continuatorii, operă care să  completeze şi să onoreze istoria Bucovinei”. Or, grație rodnicei şi prodigioasei sale activități cărturăreşti, Biserica a fost înzestrată cu valoroase lucrări pastoral-misionare, care au contribuit la unitatea credinței, dar și la mărturisirea acesteia în același grai, într-o limbă română unitară, la dezvoltarea conștiinței unității și solidarității naționale și la afirmarea identității românești.


UN MARE IUBITOR DE DUMNEZEU ŞI DE NEAMUL SĂU


De altfel, la Biblioteca  Bucovinei „I.  G. Sbiera” din Suceava,  în „Fondul  Bucovina – Fondul Preot Nicolae Pentelescu”,  se află donate unele cărţi, semnate de părintele cărturar şi rămase în manuscris, 32 caiete  cu însemnări, etc. ce mărturisesc că, prin întreaga sa activitate pastorală, publicistică şi cărturărească,  părintele Nicolae Pentelescu a fost cu adevărat păstorul care-și pune sufletul pentru credincioșii săi. Viața lui a fost o permanentă jertfă de muncă și de râvnă întru slujirea Bisericii lui Hristos și luminarea credincioșilor.


NEOBOSIT CĂRTURAR ŞI CERCETĂTOR AL TRECUTULUI

Oricât m-aş strădui şi mi-aş dori, nu pot să cuprind în conţinutul unui articol de ziar întreaga-i viaţă tumultuoasă şi activitatea-i cu râvnă întru slujirea Bisericii lui Hristos şi Idealului Naţional a ilustrului meu consătean Nicolae Pentelescu (Penteleiciuc – la naştere), originar din pitoreasca vatră de vrednici români – comuna Voloca pe Derelui. Înzestrat cu alese virtuţi creştineşti, a fost un mentor, un model de urmat şi duhovnic cu har de la Dumnezeu, bărbat puternic în cuvânt şi în faptă, activitatea pastoral-misionară a părintelui împletindu-se armonios cu pasiunea imensă pentru muzică şi cu îndeletnicirile cărturăreşti.  Cu rădăcini din seminția dacă, provenea dintr-o familie simplă de ţărani şi era de o nobleţe duhovnicească inegalabilă. Dovedea condescendenţă în raport cu toată lumea, se purta simplu şi prietenos. Avea în viaţă principii umane,  pe care le respecta  cu stricteţe. Într-un cuvânt, era un om plin de demnitate.

A văzut lumina zilei la 14 octombrie 1906, în comuna Voloca pe Derelui, judeţul Cernăuţi, într-o familie numeroasă cu 6  copii, el fiind penultimul şi singurul care a făcut carte. Părinţii, Dumitru şi Vasilca Penteleiciuc, şi-au educat odraslele în spiritul înaltelor idealuri creştine  – iubirii faţă de credinţă, grai, tradiţii. Soarta însă i-a fost necruţătoare – la vârsta de doar 7 anişori primeşte o lovitură cutremurătoare ce avea să-i marcheze viaţa  şi să-l călească din fragedă copilărie – rămâne orfan de mamă, care decedase în consecinţa unei pneumonii. După terminarea cu menţiune a şcolii primare din localitate, urmează studiile secundare la Liceului „Aron Pumnul” din Cernăuţi, dedicându-se cu trup şi suflet învăţăturii, credinţei, fiind prezent în fiecare duminică la Biserică la slujbele religioase.

Deşi n-a prea cunoscut alinările copilării şi dizmierdările tinereţii, după absolvirea Liceului destinul îi pregătea o nouă lovitură – moartea tatălui, boala ce o răpise pe maică-sa, îl străpunse şi pe tatăl său. Din cauza situaţiei precare în care se afla familia, rămasă fără sprijinul tatei, era pe cale de a abandona studiile, însă laudă fraţilor mai mari, care l-au ajutat cu bani economisiţi nu cu puţine jertfe, Nicolae devine student la Facultatea de Teologie a Universităţii Cernăuţene, în această pepinieră culegând bobul învăţăturii, desăvârşindu-şi cunoştinţele în teologie, filozofie, retorică, istorie, muzică etc., pătrunzând cu cugetul şi inima în misterul şi tainele notelor muzicale ce aveau să-l  ducă mai târziu la crearea unor corale bisericeşti, muzica devenind însăşi viaţa lui.

Susţine, în 1932, la vârsta de 26 de ani, examenul de licenţă, fiind apreciat de profesori cu calificativul „foarte bine”. Dumnezeu îi va aduce-o în cale pe jumătatea fiinţei sale, tânăra Olga din Solca, cu 6 ani mai mică, care-l va  însoţi pe drumul spinos al vieţii. Tot în acel an 1932 e  hirotonit preot. Astfel, după absolvirea Facultăţii de Teologie din Cernăuţi, a fost repartizat la parohia din Crasna, Storojineţ, unde a slujit cu evlavie şi unde au venit pe lume cei doi fii ai săi – Marcel şi Ovidiu. Din 1934 e preot în comuna Arbore, judeţul Rădăuţi, unde se naşte unica fiică Despina, care, peste ani grei şi tulburi, încărcaţi de tristeţi şi durere, avea să-şi asume grija părinţiilor bolnavi, ajunşi în iarna vieţii, iar peste 4 ani, în 1937, e transferat preot paroh la Iacobeni, aflat în vecinătate cu Vatra Dornei, un mare centru minier, baştina renumitului artist plastic bucovinean Epaminonda Bucevschi, pictor diecezan la Catedrala Mitropolitană, dar, mai ales, la Palatul Mitropolitan din Cernăuţi. Ca om de cultură, părintele Nicolae Pentelescu a fost cel care a înfiinţat Casa Naţională din Iacobeni, denumind-o „Miron Costin”. A ajuns un demn slujitor al credinţei şi apărător al fiinţei naţionale. Aici viaţa avea să-l pună la o nouă încercare, doar necazurile dau buzna, ca întotdeauna, cu tăvălucul, căci o boală incurabilă –  meningita – l-a răpus pe  primul său „boţ de aur”, cum îl alinta pe fiul mai mare, Marcel, când acesta apăru pe lume, săpând în inimile soţilor o rană sângerândă ce nu se va mai cicatriza niciodată. I-au avut, însă,  alinare şi speranţă pe ceilalţi doi copii, care au urmat şcoli înalte şi s-au realizat în viaţă, încununând cu succes aşteptările părinţilor.

Când au început grozăviile perfide ale celui de-al Doilea Război Mondial şi instaurarea în Europa de Est a stăpânirii comuniste, părintele Nicolae făcea misiuni umanitare aproape pe lângă toate spitalele create în localităţile mari. A fost mobilizat ca preot militar într-un spital din Vatra Dornei, ca păstor de suflete, mângâindu-i şi spovedindu-i, împărtăşindu-i şi îmbărbătându-i pe răniţi. A fost cel care a înfiinţat primul cor bisericesc la Iacobeni, cu care a câştigat foarte multe concursuri, fie la Cernăuţi, fie la Rădăuţi. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a fost cel care a vizitat bolnavii la spitale cu acest cor, cântând şi alinându-le durerile. Le-a oblojit rănile prin cântec, organizând concerte în spital.

UN MODEL DE TRĂIRE DUHOVNICEASCĂ ŞI SPIRITUALĂ

În 1943-1945, în anii anevoioşi de război, se refugiază cu familia în Banat, lângă Timişoara, slujind la parohia Denta. Suferă din nou, când în nordul Bucovinei a năvălit ciuma bolşevică şi scumpa sa baştină, comuna Voloca, a fost răpită şi „eliberată” împreună cu întreg ţinutul bucovinean şi Ţinutul Herţei de către iscoadele sovietice şi alipite la RSS Ucraineană, fiind despărţit de fraţi printr-un gard de sârmă ghimpată. Revine din nou la Iacobeni după terminarea războiului, însă, în consecinţa stării precare a sănătăţii preotesei Olga, care, din cauza climei umede şi reci, contactase o boală reumatică, medicii le recomandă să-şi găsească un alt loc de trai, o altă oază de linişte şi dumnezeire, astfel, din 1947 slujeşte la bisericile „Sfântul Ierarh Nicolae” şi „Naşterea Maicii Domnului” din Câmpulung-Moldovenesc, ca apoi, în 1957,  să ajungă la locul predestinaţiei sale, la Suceava –  Cetatea de Scaun a lui Ştefan cel Mare, unde se va împlini cu adevărat, fiind numit, pentru un scurt timp, preot slujitor la Biserica „Sfântul Nicolae”, ca apoi să devină parohul Bisericii „Sfântul Dumitru”, ctitorită de Petru Rareş.

 Aici, la Suceava, în rând cu marele realizări, nori grei se abat din nou asupra familiei sale – îl pierde pentru totdeauna, într-un tragic accident rutier, pe fiul Ovidiu. În pofida vicisitudinilor sorţii, şi-a continuat munca, păstorind cu credinţă şi dăruire 30 de ani la Biserica „Sfântul Dumitru”, sfânt lăcaş de închinare, unde mai târziu avea să slujească, venind tot din Voloca, regretatul preot mitrofor Mihail Sternioală, dedicându-şi viaţa slujirii Domnului şi oamenilor. „A fost o candelă care a ars tot timpul pentru  luminarea oamenilor care căutau liniştea adevărului  în întunericul vremurilor”,  atingând apogeul rodnicei sale activităţi pastoral-misionare şi administrative, a desfăşurat o bogată şi vastă activitate culturală şi muzicală, Pentru activitatea-i prodigioasă, în septembrie 1969 i s-a conferit prin hirotesie distincţia de Iconom Stavrofor. S-a pensionat în consecinţa bolii, slujind ultimul Hram al Bisericii „Sfântul Dumitru”, la 26 octombrie 1987.

 Cu regrete şi tristeţe profundă în suflet a părăsit preotul Nicolae Pentelescu scumpa şi frumoasa Bucovină, Ţara de Sus a Moldovei, mioriticele plaiuri de dor, or, râvna pe care a avut-o  pentru muzică are rădăcini adânci în acest pământ sfinţit prin sângele vitejilor arcaşi ai lui Ştefan cel Mare. Faptul că a scris cu atâta dragoste despre satul natal, unde pentru prima dată a văzut lumina zilei,  şi-a petrecut copilăria, tinereţea, dovedeşte că Nicolae Pentelescu a fost şi un fidel fiu al baştinei sale scumpe, pe care a purtat-o în suflet ca pe o sfântă icoană, mânat mereu de mâna destinului pe cărări şi plaiuri îndepărtate, rătăcind ca  o frunză ruptă de pe ram în bătaia vântului. Ultimii ani din viaţă i-a petrecut, împreună cu soţia sa Olga, la Târgu-Mureş, unde locuieşte şi în prezent fiica Despina Codreanu.  Se strămută la Domnul în Ceata Drepților în miez de vară, la 28 iulie 1994, fiind dat ţărânei în cripta familiei,  lăsând în urmă un minunat model de trăire duhovnicească şi spirituală.

  

Dacă e să luăm anul 1987 ca referinţă pentru retragerea din viaţa-i pastorală şi din fructuoasa-i activitate, se poate afirma că a supravieţuit carierei prin ce are mai important – valenţele-i creatoare ce îi perpetuă numele în posteritatea valorilor durabile.

Cunoscut în cercurile intelectuale ale României ca un neobosit cercetător al trecutului muzical al Bucovinei,  pasionat  organizator de coruri laice şi bisericeşti, autor de studii monografice, publicist, Nicolae Pentelescu a  înfiinţat şi instruit coruri  bisericeşti şi populare nu doar la Suceava, ci şi la parohiile unde  a păstorit, a efectuat cercetări privind istoria unor biserici şi viaţa culturală din Bucovina, însufleţit de dragostea şi pasiunea sa pentru muzică, a lăsat studii monografice despre diverse coruri bisericeşti, despre un şir de preoţi cărturari, despre biserici din Ţara Fagilor, în manuscris rămânându-i „Cartea de aur”, „Meditaţii asupra morţii”,  „Creaţia lui Ciprian Porumbescu în repertoriul corurilor ţărăneşti din Bucovina”,  „Feţe bisericeşti din Bucovina”, Monografia Volocii, „Un veac de muzică corală în Ţara de Sus”. De altfel, ultima, vede lumina tiparului, în 2013, la editura Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, tot graţie osârdiei  Pr. Prof. Justinian - Remus A. Cojocar, preşedintele  Asociaţiei Culturale „Sfântul Mitropolit Dosoftei“ din Suceava şi e  o carte unică valoroasă, „o lucrare  extrem de laborioasă” şi impresionabilă, bogat ilustrată documentar ce conţine 15 volume (albume) „ în care respiră muzica cu ai săi interpreţi” –o monumentală istorie a corurilor bisericeşti şi laice, patriotice şi folclorice din Ţara de Sus a Moldovei (1860-1970).

Alt volum rămas în manuscris – „Monografia  satului  Voloca pe Derelui – judeţul Cernăuţi” –  asupra căruia osteneşte acelaşi harnic cărturar Pr. Prof. Justinian - Remus A. Cojocar este  în lucru, autorul cercetând documente la Arhiva de Stat Cernăuţi pentru a îmbogăţi conţinutul cărţii cu noi date despre comuna Voloca.

Deşi  vremurile sunt anevoioase, la Voloca, comună bogată cu vechi tradiţii, sunt nu puţini oameni de afacere care, împreună cu primăria, cu rudele ilustrului cărturar, ar putea pune umărul la editarea  Monografiei Volocii, ca inestimabila comoară, adunată de consăteanul Nicolae Pentelescu de-a lungul zecilor de ani de muncă asiduă, să rămână pentru posteritate, pentru urmaşi.

Felicia NICHITA-TOMA