19 octombrie 2017
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

IANCU FLONDOR, CAVALER AL DREPTĂŢII ŞI MORALITĂŢII

3 august 2017 р. | Categorie: Istoria neamului

Astăzi se împlinesc 152 de ani de la naşterea lui Iancu cavaler de FLONDOR, decorat cu Marea Cruce a Ordinului Coroana României, personalitate politică care a jucat rolul hotărâtor în înfăptuirea Unirii cu Regatul Român (15/28 octombrie 1918), animatorul luptei naţionale în Bucovina, „liderul politic cu o mare demnitate umană şi un respect deosebit pentru principiile dreptăţii şi legalităţii” (Ştefan Purice), n-a făcut concesiune în activitatea politică nici compromisul cu minciuna în viaţa publică, rămânând până la urmă un cavaler al dreptăţii şi moralităţii.

De ce am hotărât să-i sărbătorim ziua de naştere? În primul rând, aceasta e istoria noastră adevărată, pe care chiar dacă am dori, nu poate fi schimbată. Or, trăind într-o ţară democratică ce e pe cale de a face parte din marea familie europeană, respectă şi încurajează drepturile minorităţilor naţionale conlocuitoare, ne putem referi la cunoaşterea adevărului istoric. În al doilea rând, pentru că în nordul Bucovinei „bărbatul providenţial” al acestui ţinut n-are urmaşi direcţi, nepoţii îi sunt în Germania (nepoata Ioana (Mioana) după fratele Neagoe, căsătorită cu Radu Miclescu, descendent al altei familii de boieri români), rudele mai îndepărtate se află la Timişoara şi Bucureşti. În al treilea rând, ziarul „Zorile Bucovinei” şi Societatea Jurnaliştilor Români Independenţi din regiunea Cernăuţi,  susţinute de alte societăţi naţional-culturale din nordul Bucovinei, o face tradiţional de câţiva ani, fără a face careva proiecte pentru bani din partea Ţării, fără a ne ridica la tribună şi a ne bate cu pumnul în piept că, iată, am făcut ceva extraordinar, ieşit din comun. Pur şi simplu, astfel ne dictează conştiinţa de români şi ştim că altcineva nu o va face. În sfârşit, suntem obligaţi, după 73 de ani să-i dăm dreptate profesorului cernăuţean Constantin Loghin, care scria încă în 1944: ”Cu Iancu Flondor s-a întâmplat un fenomen interesant: a intrat în legendă înainte de a fi intrat în istorie. Numele lui este foarte popular, cunoscut şi peste graniţele provinciei ca mare român ce şi-a câştigat merite deosebite pentru neamul românesc din Bucovina, ca acela care a fost factorul principal la votarea Unirii Bucovinei cu România, dar i se cunosc în amănunt faptele, pentru că până astăzi n-avem o istorie politică a Bucovinei, aşa că faptele lui Iancu Flondor zac uitate în paginile îngălbenite ale ziarelor timpului, sau mucegăiesc în arhivele Bucovinei”. Într-adevăr, numele acestei ilustre personalităţi este în prezent aproape uitat, căci tânăra generaţie nu-l cunoaşte pe acel ce exprima „conştiinţa Bucovinei”, cum scria prin anii ’30 ai secolului trecut Simion Mehedinţi, nici faptele lui, iar vârstnicii mai păstrează doar cu nostalgie numele celui care a fost Iancu Flondor, cavalerul dreptăţii şi moralităţii, care a intrat pentru totdeauna în istoria ţinutului nostru mioritic, ca un mare român, un mare bucovinean, rămânând o prezenţă vie în conştiinţa românilor din Bucovina.  

În prezent, la Storojineţ, pe moşia flondorenilor, la fostul conac boieresc,  se află actualul Parc dendrologic raional, unde sunt plantaţi copaci şi arbuşti aduşi din diverse ţări ale lumii. Doar serviciile divine de la Biserica „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” ne mai amintesc de marele bărbat al neamului, Iancu Flondor.

Ce-i drept, câţiva ani la rând, profesorul Mihai Pânzaru, preşedintele Asociaţiei Culturale „Iancu Flondor” din Rădăuţi, a organizat la mormântul din curtea Bisericii din Storojineţ-Maidan câteva manifestări de comemorare a ilustrului nostru înaintaş.

Viitorul luptător pentru victoria cauzei naţionale a românilor bucovineni, s-a născut la Storojineţ la 3 august 1865, fiind al patrulea din cei 7 copii ai boierului Gheorghe Flondor şi soţiei  sale Isabela de Buchemthal. În Storojineţ a absolvit şcoala primară, la Cernăuţi a obţinut studii secundare (Liceul german) şi s-a înscris la Facultatea de Ştiinţe Juridice a Universităţii din Viena, pe care a absolvit-o în 1884, susţinându-şi acolo (1994) şi doctoratul în drept. Îl aştepta o strălucită carieră juridică, dar, după moartea tatălui său (1882), este nevoit să se întoarcă la conacul din Storojineţ pentru a avea grijă de averea familiei, pe care n-a precupeţit s-o cheltuiască pentru cauza salvării ţăranilor bucovineni (1919) de foamete după ruinele primului război mondial, în timpul căruia, în consecinţa unui incendiu, şi-a pierdut conacul şi întreg utilajul agricol, dar care a ajutat cu pâine din propria avere populaţiei bucovinene să supravieţuiască vicisitudinilor conflagraţiei. Fiind un urmaş al vechilor boieri, un adevărat latifundiar, Iancu Flondor înţelegea rolul ţărănimii, spunând: „Opinca e talpa ţării…Ţăranii noştri au săvârşit şi o altă faptă, şi mai mare, ei ne-au scăpat datinile, legea şi limba strămoşească. Numai ţăranilor, nicidecum boierilor şi domnilor, avem să le mulţumim, dacă ţara aceasta, după o stăpânire străină vitregă de peste 140 de ani se poate întoarce iar la mama ei”. Iancu Flondor s-a căsătorit la 11 februarie 1899 cu Elena de Zotta,  o altă descendentă a familiei boiereşti, fiica lui Ioan cavaler de Zotta şi a soţiei sale Elena Hurmuzachi, avându-i naşi pe renumitul bărbat al neamului Eudoxiu baron de Hurmuzachi, deputat la Camera din Viena şi Elena Mavrocordat, născută de Flondor, fiind cununaţi la Biserica din Gogolina de preotul Constantin Voronca.

A intrat de tânăr în lupta pentru emanciparea naţională şi apărarea drepturilor românilor bucovineni, ca deputat în Dieta Bucovinei, şi n-a acceptat compromisuri nici cu regimul austriac, nici cu conducătorii României după 1918, când era ministru delegat la Cernăuţi al guvernului de la Bucureşti, nici cu fruntaşii politici români din Bucovina (Aurel Onciul, Ion Nistor), retrăgându-se întotdeauna la conacul său de la Storojineţ.

De altfel,  chiar şi adversarii săi politici au fost nevoiţi să-i recunoască meritele de „mare român” şi ori de câte ori aveau nevoie, veneau la Storojineţ, rugându-l să le fie ”căpitan” şi să-i ducă „la izbândă”(Aurel Onciul în 1918), căci ştiau că poporul are un singur conducător – Iancu Flondor, în care aveau încredere şi speranţă că nu le va trăda „nădejdea”. Şi la 27 octombrie 1918, reprezentanţii românilor bucovineni, declarând adunarea Constituantă, au hotărât „unirea Bucovinei integrale cu celelalte ţări româneşti într-un stat naţional independent”, delegându-l pe aristocratul de la Storojineţ să-i ceară contelui Etzdorf, guvernatorul Bucovinei, predarea puterii, însă întâlnirea s-a încheiat fără răspuns, căci la răspunsul lui Etzdorf că va transmite hotărârea poporului românesc din Bucovina „la locul mai înaltu”, după cum scria mai târziu Nicolae Iorga, Flondor i-ar fi replicat cu fermitate: „locul cel mai înalt suntem noi”. Se pare că guvernatorul n-a uitat de această îndrăzneală a boierului şi puţin mai târziu, când a înţeles că trebuie să cedeze, a predat puterea lui Aurel Onciul, cu toate că aceste n-avea nici o împuternicire în această privinţă, şi ucrainenilor, cu care se înţelese A. Onciul. Iancu Flondor îl trimite pe Vasile Bodnărescu să se deplaseze la Iaşi, la regele Ferdinand, să-l roage să intre armata română în Bucovina, ceea ce s-a întâmplat la 8 noiembrie, când generalul Iacob Zadik, în fruntea Diviziei a 8-a, a trecut frontiera, iar la 11 noiembrie a intrat triumfal în Cernăuţi.

La Congresul General al Bucovinei din 28 noiembrie 1918 Iancu Flondor, în calitate de preşedinte al lui, citeşte, în Sala Sinodală a reşedinţei Mitropolitane din Cernăuţi, actualmente corpul central al Universităţii Naţionale „Iu. Fedkovyci”, unde s-a desfăşurat, moţiunea Unirii Bucovinei cu Regatul României, fiind felicitat printr-o telegramă de Ferdinand I.  Un scurt timp după această dată istorică Flondor a fost ministru delegat al guvernului cu sediu la Cernăuţi. Însă peste câteva luni (aprilie 1919) a demisionat din guvernul Ion I. C. Brătianu, dezamăgit de moravurile şi luptele politice, abuzurile guvernanţilor, după cum  declara ”atunci când ar trebui să facă jertfe de cinste” în faţa „afacerilor veroase”, făcute de colegul său de guvern, istoricul Ion Nistor, în defavoarea Bucovinei şi bucovinenilor, gruparea căruia l-a învinuit de dispariţia câtorva vagoane de făină de grâu ce au fost, cică, vândute la preţ mare la Câmpulung,  retrăgându-se din nou, de astă dată definitiv, la conacul de la Storojineţ.  Cu toate că n-a purtat nici o vină, Iancu Flondor le-a înlocuit gratuit cu făină de porumb din averea proprie.

 Aici, la Storojineţ, a rămas până la ultima-i suflare (19 octombrie 1924) , fiind înmormântat în cripta familiei din curtea bisericuţei „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” din Storojineţ-Maidan, ctitorită de înaintaşii săi, având la căpătâi, după cum i-a fost dorinţa, o cruce de lemn. În timpul dezmăţului bolşevic mormântul i-a fost devastat şi profanat, crucea scoasă pe motiv că ar putea arde biserica de lemn. Abia în iarna anului 1991, din iniţiativa Societăţii „Arboroasa” (preşedinte Dumitru Covalciuc), la căpătâi i s-a pus din nou o cruce de lemn, iar în noiembrie acelaşi an a fost adusă, din judeţul Bihor, de o delegaţie condusă de Ioan Groza, preşedintele filialei judeţene a Asociaţiei Culturale „Pro Basarabia şi Bucovina”, o cruce de marmură albă şi un grilaj de fier forjat ce-i străjuiesc şi astăzi eternitatea.  

(Din istoria românilor)  

Pregătit de Felicia NICHITA-TOMA