17 noiembrie 2017
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

TRĂIEŞTE CU DUREREA DUPĂ PĂRINŢII ÎNMORMÂNTAŢI ÎN ROMÂNIA

20 august 2017 р. | Categorie: Destine

Părinții au numit-o Floarea, pentru că le erau dragi florile și își iubeau mult copiii. Având trei înainte, l-au primit ca pe un dar dumnezeiesc și pe cel de-al patrulea pruncușor, bucuroși că fiica mai mare Elena, va avea o surioară, pe lângă cei doi frățiori. Dar n-a avut sorț de viață lungă bucuria soților Ștefan și Maria Zverid de lângă Prut. Mezina Floarea abia a reușit să umble câteva luni la școala românească din Horecea Urbană, luându-se din urma lui Gheorghe și Ion, frații ei mai mari. Nu avea nici șase ani împliniți, dar se scula dimineața înaintea tuturor, căci vroia atât de mult să fie școlăriță, încât părinții nu erau în stare s-o oprească. Parcă simțea inimioara ei plăpândă că trebuie să se grăbească. Și, într-adevăr, în curând au dat năvală timpuri tulburi, primul ei an de școală fiind unicul când lecțiile începeau cu rugăciunea Tatăl Nostru și cântecul Tricolorul.

”Tata a plâns lângă portretul mamei până a murit și el”

O ploaie torențială, cu fulgere și tunete din seninul cerului, m-a reținut mai mult, decât îmi pusesem în gând, la Floarea Fialcovschi din Molodia. Îmbrăcată într-o cămașă albă de pânză, brodată cu ”puișori” de trandafir pe la mânici și guler, la vârsta ei înaintată de optzeci și doi de ani împliniți în această primăvară, poartă pe față și-n privire blândețea sfinților din icoanele ce-i veghează căminul. Deși era o simplă zi de lucru, plutea în aer un mister de sărbătoare. Întocmai cum mi-a răspuns nora ei Nuța, la întrebarea dacă e mai potrivit să vin la mama lor într-o zi însemnată cu roșu în calendarul bisericesc: ”Oricând veți veni, ne facem sărbătoare”.

Până a se răsturna norii deasupra satului, prin jurul casei cocoșii cântau din toți bojocii, întrecându-se cu cei din curțile vecine. ”E a ploaie, numai de-ar fi curată, fără grindină”, șopti ca o rugăciune gazda, pornită să-mi adune într-un buchet câțiva dintre cei mai frumoși crini ce tronează în grădina-i cu flori multe.

Am rugat-o să lase crinii în dulcea lor pace, iar noi să ne scufundăm în valul tumultuos al începutului vieții unui copil năpăstuit de destinul tragic al Bucovinei. Știam de la fiul ei Lazăr, datorită căruia am avut fericitul prilej să ajung de câteva ori în evlavioasa armonie a Sfintei Mănăstiri Voroneț, că mama sa cunoaște o puzderie de poezii și cântece românești și că de la ea a moștenit, într-un mediu tot mai înstrăinat și mai îndepărtat de românism, dragostea pentru valorile naționale.

Când a venit din Horecea Urbană, ca tânără gospodină, la casa lui Gheorghe Fialcovschi din Molodia, Floarea a ”descoperit” cu uimire că nu se înțelege cu vecinii, deoarece nu se descurca în ucraineană. S-a mirat că într-un sat românesc sunt oameni care nu cunoșteau sau nu vroiau să știe de limba română, mai ales că la Horecea natală de sub Cernăuți, în acele timpuri, toată lumea vorbea românește. Acum, probabil, totul e pe dos – la Molodia se vorbește românește mai mult decât la Horecea. Atunci, însă, soacra și soțul au liniștit-o, încredințând-o că nu-i defel greu să învețe ucraineana, mai ales pentru firea ei ”dezghețată”, trecută prin greutăți mult mai mari.

Într-adevăr, despărțirea de Horecea, când verișoara ei, lelița Florica Chițac, a scos-o mireasă din casă, cu bocete de parcă o conducea la închisoare, i-a fost floare la ureche, față de necazurile îndurate mai înainte. Fiind cea mai mică, Floarea era răsfățata familiei, însă totul s-a schimbat când ocupația sovietică l-a silit pe tatăl ei să se refugieze în România. Ștefan Zverid lucra la prefectura din Cernăuți și, ca funcționar român, a fost nevoit să se evacueze în mare grabă. Refugiul n-a fost cel mai strașnic coșmar pentru familie, deoarece în casa lor era cantonat un sergent, Mihai Sobariu din Dumbrăveni. Militarul s-a îndrăgostit lulea de Elena, fata mai mare a soților Zverid, care avea la acel moment doar 16 ani. Tânărul le-a ajutat să treacă noua graniță și le-a propus adăpost în casa părinților săi.

”Tata ne-a luat pe toți, am lăsat casa încuiată, încărcând în căruță lucrurile de mai mare trebuință. Din urma căruței am legat vaca şi se ţineau câteva oi. Mai pe scurt, Ileana a intrat cu zestre în casa viitorilor socri din Dumbrăveni. Dar nu știa nici ea, nici bieții părinți ce amarnică soartă ne era pregătită.  Mihai n-a avut răgaz să se logodească cu Ileana. Ne-a adus pe noi la părinții săi și în aceeași zi a plecat cu războiul, mai departe pe front. Tata a fost trimis cu serviciul la Turnul Severin, luându-l și pe fratele mai mare, Gheorghe. Pe urmă ne-a chemat și pe noi, la Dumbrăveni rămânând numai Ileana. Dar mama n-a putut sta acolo, plângea întruna și se cerea înapoi. O necăjea dorul de sora mea, sau poate i se părea că la Dumbrăveni e mai aproape de acasă și se simțea mai bine. În orice caz, într-un ceas rău ne-am întors la familia Sobariu”, aşa începu sinistra poveste a despărţirii părinților Floarei la vatră.

Întâmplări tragice la Dumbrăveni

„În Dumbrăveni începu să bântuie tifosul. În fiecare zi mureau câte 10-20 de oameni, abia reușea preotul să le citească prohodul. Când s-a sfârșit mama, sora și fratele Ion erau și ei în gura morții. Nici n-au știut că mama e moartă. Au deschis ochii peste două săptămâni și întrebau unde-i mama, dar nici tata nu mai era în viață. Chemat de la Turnul Severin, tata a mai trăit nouă zile după înmormântarea mamei. Tot acest răstimp a plâns cu portretul ei în față. L-a doborât și pe el tifosul, dar mai mult scârba de pe urma pierderii nevestei. Se vede că a iubit-o nemaipomenit de mult. Tata a murit la spital la Botoșani. Neavând cine să-l ia (oamenii care ne-au adăpostit erau pe pat de moarte), a fost îngropat la oCambria Math","serif";Cambria Math";">șani. Fratele Gheorghe i-a pus pe mormânt o cruce mare de lemn, dar mai târziu, când am mers să aprindem o lumânare, n-am găsit nici crucea nici mormântul. Venind la putere, comuniștii au arat totul prin împrejurimi, de-a valma cu mormintele”,rememorează cu durere supravieţuitoarea acelor tragice evenimente.

Așa i-au rămas despărțiți iubitorii părinți, în floarea tinereții şi în fagurele dragostei, – mama, de 45 de ani, îngropată în curtea bisericii din Dumbrăveni, iar tata, la vârsta de 48 de ani, undeva în pământul Botoșanilor. Pe cei mici și mai tineri din Dumbrăveni moartea i-a cruțat, tifosul cosindu-i aproape pe toți care aveau de la 30 de ani în sus. Nu s-a lipit boala nici de Floarea, deși a stat lângă mamă-sa în toate zilele de suferință, muribunda plecând la Domnul cu mânuța mezinei la sânu-i. ”Am ținut mâna în sânul mamei până la ultima ei suflare”, oftează unica moștenitoare a amintirilor despre calvarul familiei.

Sora Ileana n-a mai ajuns să se bucure de dragostea sergentului Mihai Sobariu. Tânărul s-a pierdut fără urmă, mai târziu aflându-se că a căzut prizonier la ruși și a stat zece ani într-un lagăr, iar iubita lui a închis pe vecie ochii la vârsta de 22 de ani, fiind coborâtă în mormânt la puțin timp după căsătoria cu un alt ales.

Maria TOACĂ

(va urma)

În imagini: Floarea Fialcovschi în timpul de faţă; sora Elena, decedată la vârsta de 22 de ani; aşa se îmbrăcau odinioară fetele de la Horecea; mătuşi din partea mamei