AM AJUNS CA VULTURUL LA BĂTRÂNEŢE…

Când ajunge la bătrâneţe, vulturul face un lucru uimitor!  Să luăm, deci, exemplu de la el!

„Pleacă, pleacă tinereţea, /Am ajuns în toamna vieţii. /Drum mi-aş face înapoi, /Tânăr iar să fiu ca voi…” -  în ultimul timp îmi cântă vioara sufletului melancoliile bătrâneţii. Nu intenţionez să vă distrez cu banalităţi  despre ”Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”  din basmul lui Petre Ispirescu,  scriu aceste rânduri pentru a vă face să zâmbiţi şi să păşiţi în viaţă cu capul sus, chiar dacă deja v-au înflorit flori dalbe la tâmple,  iar problemele vă iau pe dinainte.

 Deşi timpul îşi spune cuvântul, lăsându-şi  amprenta pe chipul nostru, iar anii trec în goana unei clipe, din fericire, ori de câte ori soarta ne pune la încercare, trecându-ne prin ciur şi sită, nu de puţine ori pentru a ne continua viaţa suntem nevoiţi  să trecem prin diverse schimbări, însoţite de durere şi frică, suntem, probabil, astfel plăzmuiţi, ştim să ne armonizăm  cu cei ce ne înconjoară, să ne  acomodăm oricăror împrejurări, fie ele chiar şi vitregite. Trebuie doar să ne descătușăm de această frică, de greutatea ce ne apasă. Anume această eliberare ne oferă şansa să ne continuăm viaţa şi să ne bucurăm de zile însorite, fiind pregătiţi pentru tot ce ne aşteaptă în viitor. Mai uităm, mai iertăm, mai ungem roata şi carul vieţii, cu scârţ, dar  merge înainte, ne ţine într-o dispoziţie optimistă şi vivacitate.  Or, scurgerea vertiginoasă a timpului  trebuie nu doar să ne descătuşeze, ci şi să adune în fiinţele noastre mai multă înţelepciune,  dragoste, înţelegere, bunătate, să ne facă mai atenţi faţă de cei din jur, să ne înavuţească  cu duh şi năzuinţă spre comorile spirituale ale Neamului.

În ajunul zilei de naştere,  un bun prieten mi-a făcut o surpriză, postându-mi în pagina de Facebook un mesaj util şi actual la moment aniversar,  făcând astfel un gest amical şi sugerându-mi că viaţa oricum e frumoasă şi continuă, că trebuie s-o trăim cu demnitate la orice vârstă, reînnoindu-ne spiritual şi fizic în prourul speranţelor şi năzuinţelor, vâslind precum vulturul, cu aripi  noi spre culmea idealurilor şi împlinirilor:

CE FACE VULTURUL CÂND AJUNGE LA BĂTRÂNEŢE!

Când ajunge la vârsta de 40 de ani, ghearele vulturului devin foarte lungi şi încovoiate şi nu-i permit să înhaţe prada. Şi ciocul e prea încovoiat ca să poată mânca. Penele de pe aripi şi piept devin foarte dense şi grele, îngreunându-i zborul. Nu are altă opţiune, decât să moară ori să trăiască printr-un dureros proces de transformare. El zboară spre cuibul său pe vârful muntelui şi începe să lovească cu putere în stâncă până ciocul cade. Apoi aşteaptă să-i crească din nou ciocul, cu care îşi smulge ghearele. După ce-i cresc alte gheare, răreşte penele de pe piept şi aripi. Astfel, după 5 luni de durere  şi suferinţă, având cioc şi gheare noi, vulturul mai trăieşte încă 30 de ani.

Deci, pot spune că am ajuns şi eu ca vulturul la bătrâneţe…

 Dar, de ce nu ne-am strădui să întinerim moral şi fizic şi noi ca vulturul? Sunt atâtea lucruri frumoase, pe  care am putea să le facem la orice vârstă, printr-o convergenţă de idealuri şi credinţă, prin renaşterea spirituală!

Tinereţe şi bătrâneţe! Două stări ale sufletului încercat de destin. Dincolo de orice, indiferent câte primăveri, veri şi toamne s-au perindat în viaţa noastră, câte ierni vor sosi, trebuie  să fim hotărâţi şi să îndrăznim să ne renaştem ca vulturul, să fim  tari în cuget şi simţire, să stăm zid de piatră împotriva tuturor deşertăciunilor ce încearcă să ne fure demnitatea de român, Graiul şi bucuria vieţii. Doar astfel vom cunoaşte adevărata tinereţe fără bătrâneţe – prin înnoirea minţii şi regenerarea  valorilor, prin iubire şi dăruire.

OR, OMUL E ACELA CE SE CREDE CĂ ESTE

Se spune că un om a găsit un ou de vultur şi l-a pus în cuibarul unei găini. După ce a fost clocit, puiul de vultur s-a născut şi a crescut alături cu puii de găină, a făcut ceea ce au făcut şi ei – au scormonit pământul, căutând viermi şi insecte, a cloncănit…,  şi-a întins aripile şi a zburat doar câţiva metri în jur. Anii au trecut şi a ajuns bătrân. Într-o zi a văzut o pasăre magnifică sus pe cerul azuriu. Zbura cu o graţioasă măreţie, plutind parcă şi vâslind cu aripile sale puternice. Vulturul bătrân, crescut printre găini, privea la ea cu admiraţie. „Cine este?”,  a întrebat el. „E vulturul, regele păsărilor”, a auzit un glas de alături. „El aparţine cerului, noi – pământului, fiindcă suntem găini. Astfel, vulturul  a trăit şi a murit ca o găină, fiindcă asta a crezut şi a gândit el că a fost.

Morala snoavei: decât să trăieşti o viaţă găină pe pământ,  mai bine o zi vultur în azurul libertăţii.

De altfel, vulturul s-a aflat printre elementele heraldice definitorii ale Stemei Ţării Româneşti ce apare şi pe  stema Patriei noastre istorice - România, reprezentată printr-un câmp albastru pe care se află un vultur din aur, cu ciocul și ghearele roșii, care ține în cioc o cruce de aur. În cele două colțuri de sus se află un soare și o semilună, tot din aur. Deci, să ne ducem crucea cu demnitate, precum vulturul, păstrând cu sfinţenie soarele dăinuirii  noastre identitare – Limba Română!

Felicia NICHITA-TOMA