Cel mai mult în aceste zile aş vrea să mă întâlnesc cu pensionara Agripina Ropceanu, locuitoare a satului Ropcea. Aş vrea s-o văd în carne şi oase, cum stă la calculator, aşa ca în clipele când a cules pe claviatură rândurile ce ni le-a trimis la redacţie – cuvinte atât de drepte şi de frumoase: „Noi, locuitorii satului Ropcea, ne aflăm în al nouălea cer. Cred că vă daţi seama. Limba maternă şi-a îmbrăcat veşmânt de sărbătoare…”.
Îndeosebi m-a impresionat că scrisoarea culeasă la computer a respectivei pensionare începe cu un moto din bagajul de înţelepciune al reputatului lingvist basarabean şi luptător pentru limba română, Valentin Mândâcanu: „Rătăcitul de limbă este mai totdeauna un rătăcit de suflet, de neam, de omenire şi de omenie”.
Descrierea pasiunilor ce-au prefaţat adunarea satului, la care locuitorii şi-au exprimat voinţa ca limbii române să i se acorde statutul de limbă regională, este însoţită de constatarea că „grea a fost „lupta”, fiindcă ce-i coadă de topor, tot coadă rămâne, cât n-ai finisa-o”. „Vă rugăm din suflet să publicaţi acest articol cu scopul de a evita aşa întâmplări şi în alte sate”, subliniază cu roşu pensionara Agripina Ropceanu. Şi pentru o mai fermă convingere că rugămintea ei merită să fie făcută publică, subtilizează: „Adesea oamenii dau greş în timpul alegerilor, alegem dar nu ştim pe cine. Proverbul vechi spune: „Vrei să-l cunoşti pe om, pune-l la putere”. O astfel de încercare am făcut şi noi… Am văzut cine-i domnul…”.
Mai departe nu voi continua cu precizările, deşi n-am motive să pun la îndoială cele relatate în scrisoare. Am pus la îndoială doar numele autoarei, zădarnic fiindu-mi efortul de a o găsi pe această Agripina Ropceanu. Şi mă întreb, dacă persoana care a expediat această scrisoare are dreptate, de ce s-ar ascunde după deget? Înţeleg că nu e simplu, în unele cazuri este chiar destul de riscant să spui adevărul, cu atât mai mult să lupţi pentru el, să-l strigi în gura mare şi să-i arunci direct în faţă nemernicului că e nemernic, fără a te camufla sub un nume inventat. Dar, în unele cazuri, se poate proceda şi altfel, rugând redacţia să nu divulge numele adevărat, căci, aş vrea să cred, noi merităm această încredere. Şi să nu uităm că vocea care strigă împotriva strâmbătăţilor e întotdeauna ascultată de Dumnezeu.
Am scris de multe ori despre indiferenţa şi
nepăsarea românilor noştri faţă de păstrarea identităţii naţionale. Dar cazul
de
Nu m-ar fi provocat la comentarii scrisoarea de
Mi-i teamă
să-mi imaginez ce s-ar fi întâmplat dacă înaintaşii noştri ar fi fost la fel de
timizi, nehotărâţi, cu voci abia auzite şi cu aceleaşi deprinderi de a lupta
din umbră, de a acţiona din anonimat… În octombrie-noiembrie 1918 era o perioadă de
incertitudine – guvernatorul austriac se afla încă
Era de ajuns un semn de slăbiciune din partea
liderilor români şi nu se ştie dacă aveam acei douăzeci de ani de înflorire şi
prosperare la sânul Patriei. Or, Bucovina n-a fost cucerită cu foc de arme, cu
puterea armatei, ci doar cu dragostea, cu credinţa înaintaşilor şi cu acele
„scrisori de
Desigur, cu cât ne îndepărtăm de evenimentele de atunci, cu atât istoria trăită şi făurită de înaintaşi rămâne doar ca o poveste, care pentru mulţi n-are nici o importanţă. Trăim într-un secol când lumea se globalizează şi numai cei lipsiţi de simţul realităţii sau de raţiune se hazardează în apele moarte ale revanşismului. Totuşi, adevărul trebuie cunoscut nu pentru a ne duşmăni cu alte neamuri, ci ca să putem trăi cu demnitate, să ne simţim comod şi bine ca români, cu limba, sumanul, mămăliga şi opincile noastre.
Maria TOACĂ