DE CE NE-AM ASCUNDE DUPĂ DEGET?

Cel mai mult în aceste zile aş vrea să mă întâlnesc cu pensionara Agripina Ropceanu, locuitoare a satului Ropcea. Aş vrea s-o văd în carne şi oase, cum stă la calculator, aşa ca în clipele când a cules pe claviatură rândurile ce ni le-a trimis la redacţie – cuvinte atât de drepte şi de frumoase: „Noi, locuitorii satului Ropcea, ne aflăm în al nouălea cer. Cred că vă daţi seama. Limba maternă şi-a îmbrăcat veşmânt de sărbătoare…”.

Îndeosebi m-a impresionat că scrisoarea culeasă la computer a respectivei pensionare începe cu un moto din bagajul de înţelepciune al reputatului lingvist basarabean şi luptător pentru limba română, Valentin Mândâcanu: „Rătăcitul de limbă este mai totdeauna un rătăcit de suflet, de neam, de omenire şi de omenie”.

Descrierea pasiunilor ce-au prefaţat adunarea satului, la care locuitorii şi-au exprimat voinţa ca limbii române să i se acorde statutul de limbă regională, este însoţită de constatarea că „grea a fost „lupta”, fiindcă ce-i coadă de topor, tot coadă rămâne, cât n-ai finisa-o”. „Vă rugăm din suflet să publicaţi acest articol cu scopul de a evita aşa întâmplări şi în alte sate”, subliniază cu roşu pensionara Agripina Ropceanu. Şi pentru o mai fermă convingere că rugămintea ei merită să fie făcută publică, subtilizează: „Adesea oamenii dau greş în timpul alegerilor, alegem dar nu ştim pe cine. Proverbul vechi spune: „Vrei să-l cunoşti pe om, pune-l la putere”. O astfel de încercare am făcut şi noi… Am văzut cine-i domnul…”.

Mai departe nu voi continua cu precizările, deşi n-am motive să pun la îndoială cele relatate în scrisoare. Am pus la îndoială doar numele autoarei, zădarnic fiindu-mi efortul de a o găsi pe această Agripina Ropceanu. Şi mă întreb, dacă persoana care a expediat această scrisoare are dreptate, de ce s-ar ascunde după deget? Înţeleg că nu e simplu, în unele cazuri este chiar destul de riscant să spui adevărul, cu atât mai mult să lupţi pentru el, să-l strigi în gura mare şi să-i arunci direct în faţă nemernicului că e nemernic, fără a te camufla sub un nume inventat. Dar, în unele cazuri, se poate proceda şi altfel, rugând redacţia să nu divulge numele adevărat, căci, aş vrea să cred, noi merităm această încredere. Şi să nu uităm că vocea care strigă împotriva strâmbătăţilor e întotdeauna ascultată de Dumnezeu.

Am scris de multe ori despre indiferenţa şi nepăsarea românilor noştri faţă de păstrarea identităţii naţionale. Dar cazul de la Ropcea, precum şi ecourile din alte localităţi ne arată că există mulţi conaţionali care ţin la valorile româneşti, având dorinţa de a nu lăsa limba maternă să moară. Atât doar că manifestările lor de dragoste sunt foarte timide, ei vorbesc aproape în şoaptă şi dau patriotic din cap, în timp ce neprietenii limbii române acţionează pe toate fronturile, recurgând la cele mai perfide metode, bucurându-se de susţinerea puterii, în pofida faptului că, de văzul lumii, politica statului pare a fi echitabilă faţă de toate etniile.

Nu m-ar fi provocat la comentarii scrisoarea de la Ropcea, dacă nu citeam chiar în aceste zile cartea „Scrisori de la Dumnezeu” de Dragoş Vitencu (Suceava, 2012), ediţie princeps îngrijită de dr. Aura Brădăţan după manuscrisul inedit, aflat în Fondul documentar „Dragoş Vitencu” din cadrul Casei memoriale „Simion Florea Marian”. Deşi autorul ne preîntâmpină că a „întregit feţe şi fapte din lumea închipuirii, neintenţionând să reprezinte o romanţare a unor fapte strict istorice”, cine cunoaşte istoria Bucovinei, mai ales perioada din preajma primului război mondial, va avea revelaţia trecerii acelor evenimente cruciale prin destinul generaţiei care a înfăptuit readucerea Bucovinei la sânul Patriei. Voi mai reveni la această extraordinară carte, dar acum, sub impresia frământărilor din satele noastre româneşti (presupun că deja a început „vânătoarea” elevilor pentru clase ucrainene), aş vrea să mă opresc doar la momentele cele mai dramatice, care au decis soarta Bucovinei.

Mi-i teamă să-mi imaginez ce s-ar fi întâmplat dacă înaintaşii noştri ar fi fost la fel de timizi, nehotărâţi, cu voci abia auzite şi cu aceleaşi deprinderi de a lupta din umbră, de a acţiona din anonimat… În octombrie-noiembrie 1918 era o perioadă de incertitudine – guvernatorul austriac se afla încă la Cernăuţi, dar nu avea nici o putere. Grupuri criminale de haidamaci galiţieni prădau şi incendiau casele cernăuţenilor, săvârşeau acte de violenţă băgând spaima în locuitorii paşnici. Liderii rutenilor, în cârdăşie cu românul renegat Aurel Onciul, cereau Radei de la Lviv să trimită trupe armate pentru a ocupa întreaga Bucovină. De partea patrioţilor români la acel moment era doar adevărul istoric, dar şi un mare curaj le dădea puteri să reziste în faţa forţelor ostile. Artizanul unirii Iancu Flondor nu se gândea la riscul de a-şi pierde bunurile materiale şi moşiile, nici la propria viaţă, moşia poporului său fiindu-i mai scumpă. În condiţii absolut neclare în partea cui balansează puterea, deputaţii români din Dieta Bucovinei au militat pentru ca Bucovina să-şi hotărască independent soarta, transformând dieta în Consiliul Naţional Constituant al Bucovinei, care a şi solicitat intrarea trupelor române pentru asigurarea ordinei şi securităţii tuturor etniilor conlocuitoare. Datorită poziţiei lor ferme, deputaţii români au câştigat susţinerea şefului grupării germane şi a polonezilor, precum şi a primarilor din multe comune cu populaţie ruteană, care s-au exprimat cam în felul următor: „Din Galiţia au ajuns strămoşii noştri încoace şi nu au plecat de bine. Au venit în Bucovina, la volohi, ca să găsească viaţă mai bună şi omenie. Şi le-au găsit. Noi vrem să rămânem mai departe cu volohii”.

Era de ajuns un semn de slăbiciune din partea liderilor români şi nu se ştie dacă aveam acei douăzeci de ani de înflorire şi prosperare la sânul Patriei. Or, Bucovina n-a fost cucerită cu foc de arme, cu puterea armatei, ci doar cu dragostea, cu credinţa înaintaşilor şi cu acele „scrisori de la Dumnezeu”, care anunţau că „răspunzând la chemarea Comitetului Naţional Bucovinean, armata română a păşit pe pământul Marelui Voievod Ştefan, pentru a ocroti viaţa, avutul şi libertatea locuitorilor de orice neam şi credinţă împotriva bandelor de criminali…”. Astfel după aproape un secol şi jumătate de asuprire, a fost adus sprijinul pentru înfăptuirea liberă a dorinţei şi dreptului legitim al popoarelor de a dispune de soarta lor.

Desigur, cu cât ne îndepărtăm de evenimentele de atunci, cu atât istoria trăită şi făurită de înaintaşi rămâne doar ca o poveste, care pentru mulţi n-are nici o importanţă. Trăim într-un secol când lumea se globalizează şi numai cei lipsiţi de simţul realităţii sau de raţiune se hazardează în apele moarte ale revanşismului. Totuşi, adevărul trebuie cunoscut nu pentru a ne duşmăni cu alte neamuri, ci ca să putem trăi cu demnitate, să ne simţim comod şi bine ca români, cu limba, sumanul, mămăliga şi opincile noastre.

Maria TOACĂ