Prima parte – „Sfârşitul lumii” – a articolului „Darurile duşmanilor sunt fatale” , semnat de Felicia Nichita-Toma şi publicat la 15 mai a.c. în „ZORILE BUCOVINEI”, mi-a răvăşit adânc dureroasele amintiri de copil fără copilărie. În anul 1944 aveam 7 ani şi nu numai că ţin minte totul din acele timpuri, dar simt şi acum durerea şi amarul în suflet din cauza acelui „sfârşit al lumii” nu doar pentru români, ci şi pentru toate popoarele „eliberate” de regimul totalitar sovietic.
Astăzi ne înfioră gândul că fraţii ucraineni pregătesc pentru noi, românii, un alt „sfârşit al lumii”. Introduc treptat şi forţat predarea în ucraineană a tuturor disciplinelor în şcolile noastre româneşti, astfel ucrainizându-le, iar Româna planifică s-o introducă ca o limbă străină, la fel ca engleza, franceza, spaniola etc. Deci, dragi români bucovineni, haide-ţi să ne unim şi să nu le permitem duşmanilor să ne distrugă Limba, Neamul, căci altfel vom fi nimiciţi ca popor.
Cu durere de inimă şi lacrimi în ochi am scris câteva versuri despre acea perioadă de tristă amintire pentru ca tânăra generaţie să afle despre calvarul prin care au trecut buneii şi străbuneii, să nu uite de acei ani groaznici de nimicire a românilor.
Anul 1944
Acel an de grea şi cumplită durere
S-a dus, dar urmele lui încă dor,
Iar Domnul Sfânt ne-a dat putere
Să ducem crucea grea din zori.
Să ţinem minte viaţa-ntreagă
Ce chin poporul a-ndurat –
La demoni calea era largă,
Iar pentru noi s-a îngustat.
Ne-au pus în jur sârmă ghimpată,
Despărţiţi să fim pe viaţa toată –
Surori la fraţi nu pot s-ajungă,
Nici fii şi fiice la mamă, tată.
S-a dus spre Ţară lumea noastră,
S-a dus şi-acolo s-a oprit,
Să-şi scape viaţa de năpastă
Şi de urgia care ne-a venit..
Acei rămaşi în scumpa glie
Necaz şi chinuri îndurând
Şi numai Domnul Sfânt ne ştie
Durerea noastră pe pământ.
Acei veniţi aveau o lege –
Să prade totu-n lung şi-n lat,
Aveau un sânge crud şi rece
De acel rău în lume dat.
Dădea pământul bună roadă,
Din care parte nu aveam,
Aveam necaz şi-amară soartă,
Căci pentru duşmani noi munceam.
Acei ce-şi căutau dreptate
Erau tot duşi fără întors,
Le plânge urma lor departe,
Pe unde soarta sânge-a stors.
Aşa o amintire amară
Ne doare azi pe cei rămaşi
Şi foamea care-a fost în ţară
A fost adusă de vrăjmaşi.
Luau până şi ultimul grăunte,
Lăsând copii flămânzi plângând,
Murind de foame-n chinuri crunte,
Cu zile mergând în pământ.
Deschis-au şcoli de ale lor,
Copiii acolo-i duceau, cu poveţe,
Erau impuşi de vor nu vor,
Străină limbă să înveţe.
Dar răul veşnic n-o să ţină,
Căci ce începe sfârşit are,
O vreme trece, alta o să vină
Purtând pe unde amintirile amare.
Cu lacrimi glia ne-am udat-o,
Ca lacrima din suflet curată ca să fie,
Iar anul patruzeci şi patru
S-a dus şi sperăm să nu mai vie.
Deci, fraţi români, uitaţi de frică
Şi limba mamei s-o păstrăm.
Blestem pe capul nostru pică
De grai străbun dacă uităm.
Mai drag ca limba ta maternă
Nu-i altul grai slăvit şi sfânt,
E dăinuirea cea eternă
Aici, pe-al nostru scump pământ.
Prin anul patruzeci şi patru
Necaz eram impuşi să îndurăm,
Acum calvarul nostru-i altul –
Cu dârzenie graiul să ne apărăm.
Rugăm: ne-ajută Doamne Sfinte,
Cât pe acest străbun pământ noi vieţuim,
Ne dă curaj, putere, minte,
În lupta grea să biruim.
Eugenia Balan-Ciocoboc, profesoară
s. Tereblecea, raionul Hliboca