06 decembrie 2019
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

„SĂ NE UNIM ŞI SĂ NU LE PERMITEM DUŞMANILOR SĂ NE DISTRUGĂ LIMBA, NEAMUL...”

11 iunie 2013 р. | Categorie: Din poşta redacţiei

Prima parte – „Sfârşitul lumii” – a articolului  „Darurile duşmanilor sunt fatale” , semnat de Felicia Nichita-Toma şi publicat la 15 mai a.c. în „ZORILE  BUCOVINEI”, mi-a răvăşit adânc dureroasele amintiri de copil fără copilărie. În anul 1944 aveam 7 ani şi nu numai că ţin minte totul din acele timpuri, dar simt şi acum durerea şi amarul în suflet din cauza acelui „sfârşit al lumii” nu doar pentru români, ci şi pentru toate popoarele „eliberate” de regimul totalitar sovietic.  

Astăzi ne înfioră  gândul că fraţii ucraineni pregătesc pentru noi, românii, un alt „sfârşit al lumii”. Introduc treptat şi forţat predarea în ucraineană a tuturor disciplinelor în şcolile noastre româneşti,  astfel ucrainizându-le, iar Româna planifică s-o introducă ca o limbă străină, la fel ca engleza, franceza, spaniola etc. Deci, dragi români bucovineni, haide-ţi să ne unim şi să nu le permitem duşmanilor să ne distrugă Limba, Neamul, căci altfel vom fi nimiciţi ca popor.

Cu durere de inimă şi lacrimi în ochi am scris câteva versuri despre acea perioadă de tristă amintire pentru ca tânăra generaţie să afle despre calvarul prin care au trecut buneii şi străbuneii, să nu uite de acei ani groaznici de nimicire a românilor.

Anul 1944

Acel an de grea şi cumplită durere 

S-a dus, dar urmele lui încă dor,

Iar Domnul Sfânt ne-a dat putere

Să ducem crucea grea din zori. 

Să ţinem minte viaţa-ntreagă

Ce chin poporul a-ndurat – 

La demoni calea era largă,

Iar pentru noi s-a îngustat.

Ne-au pus în jur  sârmă ghimpată,

Despărţiţi să fim pe viaţa toată – 

Surori la fraţi nu pot s-ajungă,

Nici fii şi fiice la mamă, tată.

S-a dus spre Ţară lumea noastră,

S-a dus şi-acolo s-a oprit,

Să-şi scape viaţa de năpastă

Şi de urgia care ne-a venit..

Acei rămaşi în scumpa glie

Necaz şi chinuri îndurând

Şi numai Domnul Sfânt ne ştie

Durerea noastră pe pământ.

Acei veniţi aveau o lege – 

Să prade totu-n lung şi-n lat,

Aveau un sânge crud şi rece

De acel rău în lume dat.

Dădea pământul bună roadă,

Din care parte nu aveam,

Aveam necaz şi-amară soartă,

Căci pentru duşmani noi munceam.

Acei ce-şi căutau dreptate

Erau tot duşi fără întors,

Le plânge urma lor departe,

Pe unde soarta sânge-a stors.

Aşa o amintire amară

Ne doare azi pe cei rămaşi

Şi foamea care-a fost în ţară

A fost adusă de vrăjmaşi.

Luau până şi ultimul grăunte,

Lăsând copii flămânzi plângând,

Murind de foame-n chinuri crunte,

Cu zile mergând în pământ.

Deschis-au şcoli de ale lor,

Copiii acolo-i duceau, cu poveţe,

Erau impuşi de vor nu vor,

Străină limbă să înveţe.

Dar răul veşnic n-o să ţină,

Căci ce începe sfârşit are,

O vreme trece, alta o să vină

Purtând pe unde amintirile amare.

Cu lacrimi glia ne-am udat-o,

Ca lacrima din suflet curată ca să fie,

Iar anul patruzeci şi patru

S-a dus şi sperăm să nu mai vie.

Deci, fraţi români, uitaţi de frică

Şi limba mamei s-o păstrăm.

Blestem pe capul nostru pică

De grai străbun dacă uităm.

Mai drag ca limba ta maternă

Nu-i altul grai slăvit şi sfânt,

E dăinuirea cea eternă

Aici, pe-al nostru scump pământ.

Prin anul patruzeci şi patru

Necaz eram impuşi să îndurăm,

Acum calvarul nostru-i altul – 

Cu dârzenie graiul să ne apărăm.

Rugăm: ne-ajută Doamne Sfinte,

Cât pe acest străbun pământ noi vieţuim,

Ne dă curaj, putere, minte,

În lupta grea să biruim.

Eugenia Balan-Ciocoboc, profesoară 

s. Tereblecea, raionul Hliboca