19 august 2019
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

”CINE MAI TRĂIEŞTE DIN FAMILIA BERCEA ILIE DIN COMUNA OSTRIŢA DE PESTE PRUT?”

18 septembrie 2017 р. | Categorie: Noutăţi

Zilele acestea a venit la mine Ion al lui Nicolae Sfeclă. Mi-a adus o scrisoare cu o vechime de 49 de ani, primită de la unchiul Elenterie, zis și Lolo, care trăia în Cluj. Scrisoarea, ce datează de la 16.01.1968, este o adevărată relicvă pentru familia Sfeclă, dar și pentru Boian. Ion m-a rugat să scriu şi despre verișoara sa Mărioara (Iutiș) Bodnariuc, care și-a sărbătorit de curând jubileul octogenar.

Mărioara Bodnariuc s-a născut la 8 septembrie 1937, în satul Ostrița, astăzi raionul Herța, în familia soților Ștefan Iutiș și Ileana a lui Ilie Bercea. Tatăl Marioarei, în 1944, s-a refugiat în România, ajungând în județul Timiș. Mama Ileana a rămas cu două fetițe – Mărioara de 6 ani și Aurora de doar trei luni. Pe lângă gospodărie, femeia rămasă fără de bărbat avea 4 hectare de pământ. Deși avea mulți frați și surori, Ileana rămăsese în voia Domnului, crescându-și singură copilele. Nu degeaba se spune în popor că la nevoie omul trebuie să se ajute mai întâi singur pe sine. Oamenii de vârstă înaintată țin bine minte acele timpuri grele, când trebuia de dat biruri la stat, când gospodarii erau lipsiți de orice bunuri.

Mama celor două fete rezista anevoie în fața greutăților. Sub presiunea colectivizării forțate, ea a dat cele 4 hectare la kolhoz. Ca să-și ușureze cumva viața s-a împăcat cu cedarea casei, transformate în grădiniță de copii, unde Ileana a început să lucreze ca educatoare. În fiecare zi grădinița era frecventată de 64 de copii. Fiind unica educatoare, Ileana era ajutată de fetițele ei. Împreună cu cele două fiice și părinții bătrâni, ea s-a retras într-o odăiță din propria-i casă. Tatăl ei a murit de scârbă, în 1951, cu inima zdrobită de nedreptățile suferite. Înainte de ocupația ”eliberatorilor” el a fost primar la Ostrița.

În 1944, Mărioara a devenit elevă în clasa I din satul natal. Până a merge la școală, învățase de la bunelul său să scrie și să citească românește. În 1945 a fost nevoită să repete clasa întâi și să învețe alfabetul chirilic. Timpurile erau nespus de grele. Un abecedar revenea la 4-5 elevi. Copiii scriau pe petice de hârtie cu un bețișor ce avea la vârf o peniță legată cu sârmă. În loc de cerneală se folosea sucul de boz. Mama Mărioarei a vândut o găină ca să-i cumpere un creion chimic și un caiet. Pe laptele vândut i-a cumpărat îmbrăcăminte – o scurteică și galoși. Fetița era nespus de bucuroasă că poate să meargă la școală. Elevilor de astăzi li se par incredibile aceste lucruri. Dar copiii din acele timpuri, în pofida numeroaselor lipsuri, învățau cu sârguință.

Mărioara s-a îmbolnăvit de meningită fiind nevoită să stea trei luni în spital. Cu toate acestea, n-a rămas în urmă cu învățătura. Pe ascuns, să nu vadă medicii, fetița citea din manuale, repeta materialul conform programei școlare. După absolvirea a șapte clase, a plecat la ȘM nr.10, dar a părăsit școala din cauza nevoilor de acasă. Bunica sa era bolnavă, îi părea rău de mama care trăgea tot greul gospodăriei. Așa i s-a spulberat visurile de a face carte, rămânând cu munca câmpului. În schimb, Dumnezeu a înzestrat-o cu harul de a cânta. Repertoriul ei de cântece populare include o adevărată comoară. Mai ales îi plăcea cântecul ”Orfanul”: ”Afară-i ger și iarna-i grea,/ Și suflă vântul tare,/ Mitică-i mic și e orfan/ Și foc în sobă n-are.//Tăticul lui e mort și nu-i,/ Iar mama sa-i săracă,/ Mitică-i gol și e flămând,/ Și nimeni nu-l îmbracă”. Tinerei îi plăcea să cânte și melodia ”de la Cernăuți la vale”…

În 1958 se căsătorește cu un fecior de mare gospodar, Traian al lui Vasile Bodnariuc. Visul Mărioarei s-a împlinit prin fiicele ei, Aurora și Stela, care au obținut studii superioare. Acum Mărioara se bucură de nepoți și strănepoți, care o dezmiardă, numind-o: ”Scumpa noastră bunicuță”. Într-adevăr e scumpă, fiindcă nu numai cântă, ci știe și o puzderie de povești și snoave.

Nu pot să nu dau glas scrisorii amintite mai sus, care începe cu cuvintele: ”Dragii noștri nepoți!”. Destinul familiei Sfeclă este demn de un roman întreg. Eu o să amintesc doar că un membru al acestei familii a lucrat profesor la școala din Voloca. Dar să revin la scrisoarea amintită, unde profesorul Elenterie din Cluj scrie următoarele: ”Am primit cu multă bucurie scrisoarea de la voi prin verișorul Mihalcean Ghiță. Eu sunt fiul mai mare al lui Sfeclă Dimitrie al lui Iacob. Tatăl meu a avut o soră Domnica, măritată după Ilie Bercea din comuna Ostrița, avea mai mulți copii: Mariuța, Ionică, Aurel, Teofil și Ileana. Alt frate a fost Vasile, moșul tău, care a murit încă în războiul din 1916. Apoi Nicolae Sfeclă, care avea gospodărie pe Hucău. El a murit câțiva ani în urmă, dar nu avea copii… Eu am o soră mai mare, care trăiește în com. Frumosu, jud. Suceava, o soră Livia la Zălău, jud. Cluj. Virgil, care a rămas în U.R.S.S., se spune că a murit. Victoria trăiește în Cluj și stă cu mama mea Ecaterina, are 85 de ani. Sextil trăiește în orașul Iași și Dragoș în orașul Bacău. Noi avem doi băieți, cel mare Silviu de 30 de ani este inginer în Cluj, Mircea de 34 de ani este profesor… Timpul a cam trecut și noi am cam îmbătrânit, suntem pensionari… Tatăl meu Dumitru a murit cam prin anul 1932 la Cernăuți. Cred că mormântul lui din cimitirul din Cernăuți nici nu se mai cunoaște… Noi am vrea să auzim foarte mult despre mătușa noastră Anița a lui Nicolai a lui Iacob din Hucău, care a fost o mătușă foarte bună cu noi și când am fost director la școala din Codrul Cosminului venea împreună cu unchiul Nicolai la noi. Mai târziu, când am fost director în Cernăuți, str. Munteniei, ne întâlneam cu mult drag și mai sfătuiam… Aș vrea foarte mult ca să auzim cine mai trăiește din familia Bercea Ilie din comuna Ostrița de peste Prut…

Primul război mondial din 1916 am trăit cu bunica pe Hucău, în casa și gospodăria veche, dar războiul le-a distrus de n-a rămas nici urmă. Atunci au murit mulți boinceni, între care și moșul tău Vasile al lui Iacob, iar noi, familia, am plecat în pribegie prin țări străine și ne-am întors la Cernăuți abia prin anul 1918. Am terminat cu școlile și ne-am împrăștiat fiecare pe unde am putut ca să trăim bine… Aici cu noi este Ghiță Mihalcean, tot din Boian și …Aurora Baciu, care-i din Boian. Ea se cheamă de acasă tot Mihalcean…”.

Acest fragment de scrisoare este o foaie a istoriei boincenilor și a satului nostru. Am expus aceste rânduri cu speranța că se vor găsi descendenți ai celor pomeniți în scrisoare și vor citi, amintindu-și de cei trecuți în eternitate. Fiul cel mai mic, Nicolai al lui Dumitru al lui Iacob Sfeclă, a fost primar la Boian. N-am schimbat nimic din texul acestei scrisori, expunând-o așa cum a scris autorul. Fără îndoială, la Boian mai sunt familii care păstrează relicve prețioase pentru istorie.

Eleonora BIZOVI, corespondentă netitulară

În imagini: surorile Mărioara şi Aurora; Sfeclă Ion Nicolae cu oaspetele din Canada (mama lui era Sfeclă Domnica a lui Iacob)