15 decembrie 2017
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

”IUBIREA CU FORŢA SE CHEAMĂ VIOL!”

21 septembrie 2017 р. | Categorie: Limba noastră cea română

”Luați-vă în brațe copiii, ca pe strategice arme”, cum ne îndemna poetul Adrian Păunescu, și haideți cu toții să ne ridicăm în apărarea dreptului limbii române la viață!

Tot poetul Adrian Păunescu, un înflăcărat apărător, cu arma cuvântului, al românilor înstrăinați, ne spune într-o poetică chemare la libertate: ”Sfidăm violența și tot ce-i urât/ De proști suntem astăzi sătui până-n gât,/ Nimic nu se face cu omul ca rol/ Iubirea cu forța se cheamă viol!”. Luând drept argument grija și dragostea frățească pentru minorități, cinovnicii de la Ministerul Învățământ și Știință al Ucrainei au născut o lege care ne sugrumă cu prea marea lor iubire. Parlamentarii au votat-o cu aceleași bune intenții, ca generațiile tinere de români, polonezi, maghiari, alte naționalități să fie competitive, să se integreze ușor în societatea ucraineană, adică să nu rămână în urma căruței ucrainene care abia mai scârțâie din roate.

Însă pe români nu-i înduioșează această mare dragoste. Tinerii noștri, și fără această lege, se integrează în societate, copiii merg la școală cunoscând deja limba ucraineană. Mă întreb, însă, dacă vor mai zâmbi româneşte copilaşii din imaginile anexate la acest material?

La o întâlnire a liderilor societăților românești din nordul Bucovinei cu un înalt demnitar român am fost întrebați ce părere au despre noua lege a învățământului vecinii, cunoscuții, prietenii noștri ucraineni, adică ce spun cei de jos, alături de care înfruntăm zilnic problemele de trai. Cu vecinii mei ucraineni, oameni cumsecade care trăiesc cu grija la pâinea cea de toate zilele, nu discutăm asemenea probleme, însă din cele citite pe rețelele sociale, din comentariile postate pe Facebook la articole ce abordează subiectul respectiv se vede clar că suntem afectați de o ”iubire” egală cu violul. Pericolul e cu atât mai mare, cu cât prostia celor care-și expun poziția este dublată de o răutate fățișă. Așadar, despre ce scriu frații ucraineni (poate și români sau purtători de opinie bine mituiți) despre art. 7 al noii legi a învățământului. Majoritatea scriu că în Ucraina trebuie să existe doar școli cu limba ucraineană de predare, că în școlile cu predarea în română cresc ”agenți ai securității din București”, că românii își ”calicesc” copiii instruindu-i în limba română. Unii mai ”loiali” au ajuns până la prostia să propună o perioadă de trecere, în care să se predea pentru elevii români în limba rusă, dacă le este atât de greu să asimileze ucraineana.

Sunt oare atât de neinformați sau se fac proști acești ”prieteni”? Doar e lucru bine cunoscut că generația tânără de români habar n-are de limba rusă. Și nu e vorba de bariera lingvistică, de dificultățile ce le vor întâmpina copiii în procesul ucrainizării totale a şcolilor, ci de violarea sufletelor tinere. Or, nu cred că există printre noi conaționali care să strige ”Sunt vorbitor de limba română, dar doresc ca toate școlile să fie trecute la limba ucraineană!” sau le mulțumească profesorilor ucraineni pentru că, ”instruindu-i și educându-i pe copiii români, îi fac pe toți ucraineni adevărați”, așa cum am citit în comentariile de pe pagina de Facebook al unui deputat. Dacă și există asemenea ”români”, ei demult și-au vândut sufletul, intrând în tagma celor care, chipurile, negând propaganda sovietică, lansează un nou slogan: Bucovina nu mai este multinațională, ci pur ucraineană.

Maria TOACĂ