19 august 2019
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

CU RECUNOȘTINȚĂ, PENTRU ”MEMORIA” DIN INIMA BUCUREȘTIULUI

26 octombrie 2017 р. | Categorie: Noutăţi

Adierea unei duioase evocări

Era în prima duminică de septembrie a anului 2011 – un început radios de toamnă, când cețoasele melancolii încă stau ascunse în culisele anotimpului… Buna dispoziție sufletească îmi era stimulată nu atât de generozitatea toamnei, cât de oaspeții ce-i însoțeam pe cele mai dragi itinerare ale Cernăuțiului. Pășeam cât se poate mai încet, ca să lungim drumul de la Universitate spre centru, până la monumentul lui Mihai Eminescu, fiecare clădire întâlnită prilejuindu-ne un popas în istoria noastră românească. Ne aflam în preajma sărbătorii graiului matern, într-o perioadă când Limba noastră cea Română era constrânsă, dar nu în chingile în care a ajuns în timpul de față. Încă nu știam, nu ne imaginam că poate fi și mai rău, mult mai rău decât la acel moment, decât a fost acum zece-douăzeci de ani sau cu jumătate de secol în urmă.

Îmi stăruie în memorie anume toamna anului 2011, pentru că atunci, la originala manifestare ”Respirări”, inițiată de scriitoarea Doina Cernica din Suceava, alături de monahiile de la Sfânta Mănăstire Voroneț, dr. Gabriela Platon și scriitoarea Elena Simionovici, pentru prima dată, a venit un sol deosebit din București – scriitoarea şi traducătoarea din portugheză Micaela GHIŢESCU, decorată pentru asidua-i activitate pe tărâmul traducerilor cu distincții de stat din partea Braziliei și Portugaliei.Din selecta echipă făcea parte și scriitorul Radu Mareș, sosit de la Cluj-Napoca să-și lanseze la Cernăuți proaspăta realizare editorială ”Când ne vom întoarce”, apreciată ca cel mai bun roman românesc al anului 2010. Extraordinarul bucovinean Radu Mareș (a plecat la cele veșnice la 23 martie 2016) vizitase de multe ori Cernăuțiul, fiind chemat de lacrimile mamei sale, nevoită să părăsească locurile natale, și de casa părintească ocupată de străini.

Doamna Micaela Ghițescu, însă, pentru prima dată în cei 80 de ani ai ei trecuse prin vama de la Siret, aducând din inima României în orașul lui Eminescu, într-un teritoriu al martirilor români, revista ”gândirii arestate”, ”Memoria”. De-atunci, datorită solicitudinii dnei director Micaela Ghițescu, am început să colaborez cu ”Memoria” din București, considerând că e foarte important ca între copertele ei să-și găsească loc și suferințele românilor din nordul Bucovinei.

Crez și luptă pentru nemurirea celor care nu mai sunt

În octombrie anul curent, revista preluată de dna M. Ghițescu de la scriitorul, doctorul în medicină, deținutul politic Banu Rădulescu (cel care a fondat ”Memoria” în 1990), a împlinit 100 de numere. Cifra rotundă, la care colaboratorii au ajuns cu mari eforturi și destule sacrificii, a prilejuit o solemnă sărbătoare, dar și momente de comemorare a victimelor regimului comunist din România, precum și o încercare de a ajunge la inima generației tinere, puțin cunoscătoare a timpurilor ”gândirii arestate”. Organizatorii au stăruit ca sărbătoarea numărului 100 al ”Memoriei” să se bucure de miracolul divin al albastrului de Voroneţ, să adune suferințele Bucovinei şi României întregite, invitând măicuţe de la Sfânta Mănăstire, colaboratori din Republica Moldova și Cernăuți. Alături de Micaela Ghițescu, care-i flacăra nestinsă a „Memoriei”, au trudit la organizare tânărul și energicul secretar general de redacție, dna Oana Ichim, nepoata dnei Ghițescu, Daniela Nenciulescu (sculptoriță domiciliată în Italia), dl Nae Constantinescu, redactor coordonator, care în cadrul ceremoniei a prezentat conținutul numărului jubiliar.

Important a fost pentru străjerii „Memoriei” să-și lanseze odrăslita revistă la Ateneul Român, motivând că cei care și-au pierdut tinerețea în închisorile comuniste, așa cum s-a întâmplat cu Micaela Ghițescu, cu fondatorul revistei Banu Rădulescu și atâția alți adevărați eroi ai neamului, merită onoarea de a fi omagiați în sanctuarul țării. Aici nu pot să nu-mi exprim recunoștința pentru invitația primită de la Fundația Culturală Memoria, care mi-a dăruit clipe de supremă bucurie la intrarea pentru prima dată în interiorul Ateneului Român. Doar în Ateneul Român, sufletul capitalei şi exponentul spiritual al națiunii române, s-au petrecut momente de anvergură istorică, înscrise în cartea de aur a neamului.

Inima îmi spune că va rămâne înscrisă și lansarea numărului 100 al ”Memoriei”. Și nu numai pentru că au participat personalități de valoare, așa cum este poeta Ana Blandiana, nu numai pentru că au luat cuvântul Emil Constantinescu, Președintele României (1996-2000), Octav Bjoza, Preşedintele Asociației foștilor deținuți politici şi Subsecretar de Stat în cadrul Secretariatului de Stat pentru recunoaşterea meritelor luptătorilor împotriva regimului comunist instaurat în România în perioada 1945-1989, Radu Preda, Preşedinte executiv IICCMER, nu numai pentru că au fost rostite nume care sunt (ar trebui să fi) modele de înaltă moralitate pentru tineri. Altceva m-a răscolit până la lacrimi: debutând cu glasul rugăciunii – un moment muzical susținut de grupul Psaltic Tronos al Patriarhiei Române, manifestarea a culminat cu aplauzele nesfârșite ale bucureștenilor pentru martira pământului nostru Anița Nandriș, reînviată de monologul dramatic „20 de ani în Siberia” (după cartea 20 de ani în Siberia. Amintiri din viaţă de Aniţa Nandriş-Cudla), interpretat de actrița cunoscută nouă, Amalia Ciolan, regizor Sorin Misirianțu. Spectacolul, realizat în cadrul programuluiProcesul Comunismului prin Teatru al Teatrului Național București „I. L. Caragiale”, mi-a revitalizat emoţiile întâlnirii cu talentata actriță Amalia Ciolan din iunie 2016, la marcarea tragicei aniversări de 75 de ani de la deportările staliniste din nordul Bucovinei și Ținutul Herța. Atunci, Amalia Ciolan, transpusă în chipul Aniței Nandriș, a primit ” de la românii din Mahala și Cernăuți, unde a prezentat spectacolul, binecuvântarea” de a ne face cunoscut trecutul tragic. ”Am scăpat! Sunt liberă, liberă!”, striga în Ateneul Român Anița Nandriș, cu vocea Amaliei Ciolan. Dureros m-au săgetat aceste cuvinte, gândindu-mă la drumul întoarcerii acasă, unde nu mai există scăpare, nici libertatea de a ne educa copiii în limba maternă.

Nestins e focul, vii sunt florile, la Eminescu…

Pe lângă sentimentele de fericire de la contopirea cu miraculoasa atmosferă a Ateneului Român, de la plutirea în revărsarea neîntreruptă a frescei din sala circulară, aidoma unui forul roman, ce evocă momentele cele mai importante ale istoriei naționale, am avut o bucurie care nu se compară cu nimic altceva din minunile admirate în inima capitalei. La cimitirul Bellu, am găsit mormântul lui Eminescu acoperit de flori proaspete (în ghiveci, în vaze, buchete, coroniţe), străjuit de flamuri tricolore, deși nu fusese în prealabil nici o sărbătoare care să adune lume în acest loc. Am observat lumânări netopite până la capăt, flăcările fiind stinse, probabil, de vânt. Dar într-o candelă specială scânteia un sâmbure de foc veșnic, de la care am aprins lumânările aduse. Alte dăți (în anii 1980 și în 2000) am găsit mormântul într-o stare de uitare, mai ales în 2000. Acum, se vede că și la București, dintre toți pământenii ce odihnesc la Bellu Eminescu are cei mai mulți urmași, cele mai multe neamuri. Referitor la fresca din Ateneul Român, am citit regrete că în cei 75 metri cât are în lungime neasemuita operă, pictorul, din perioada interbelică, n-a găsit un loc și pentru Eminescu. Florile de la mormântul său, însă, ne spun că Memoria este mereu trează, și că Eminescu este viu în sufletul tuturor românilor, chiar dacă unii nici nu știu de ce îi doare sufletul uneori.

Maria TOACĂ