17 noiembrie 2017
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

DUIOS ÎI CÂNTĂ CUCUL ÎN LUNCA PRUTULUI

9 noiembrie 2017 р. | Categorie: Noutăţi

”Merge Floarea cu Gheorghică…”

La hram sau de alte sărbători când se făceau hore la Horecea, veneau din Ceahor și din Molodia flăcăi chipeși, aprinși la joc, bun de gură,. Printre cei care aveau neamuri în așezarea de pe malul Prutului se afla și Gheorghe Fialcovschi, mamă-sa fiind, de asemenea, horeceancă. Între flăcăii și fetele, toți de sorginte română, dintr-o parte și alta a Cernăuțiului se legau prietenii, înnemuriri, temeinice căsnicii. La o asemenea petrecere populară s-au cunoscu Floarea Zverid și Gheorghe Fialcovschi, degrabă clădindu-și casă de piatră – la propriu și la figurat.

Fără de părinți, tinerică, la numai 18 ani măritată, Floarea învățase în familia leliței, Floarea Chițac, tot ce trebuia să știe o gospodină iscusită, cunoștea secretele la bucătărie și lucrul de mână, se pricepea la creșterea zarzavaturilor, prin care era vestită Horecea. În noua ei gospodărie de la Molodia a continuat să cultive legume, zburând cu avionul la piețele din Lviv, ca să le vândă mai scump. A învățat că florile sunt nu doar pentru frumusețe, ci și un mijloc profitabil de a spori bunăstarea familiei.

Având destule treburi în gospodărie, tânăra nevastă nu s-a dat în lături nici de la munca în colhoz. Toamna a făcut nunta, iar primăvara era deja în câmp, alături de femeile din Molodia lucrând până la pensionare. Gheorghe umbla la serviciu la Cernăuți, la spitalul de boli psihice, unde a îndeplinit munca grea de sanitar timp de 35 de ani. A avut în grija sa un contingent foarte dificil de bolnavi. Soția îl sfătuia delicat să se comporte omenește cu acei suferinzi, să nu-i obijduiască, să nu ia, Doamne ferește, din bucățica lor de pâine... Dar și fără îndrumările de acasă, bărbatul manifesta milă creștinească față de acei sărmani, găsind cu ei limbă comună și bucurându-se de stimă în colectiv.

Când nu era la serviciu, Gheorghe îi ajuta Floarei la lucrul pe lângă casă și în câmp la colhoz. Mai ales, a fost întotdeauna alături la creșterea copiilor, căci cei doi băieți ai lor, Lazăr și Ștefan, au venit unul după altul. ”Umblam pe la nunți și alte petreceri, am cununat și botezat, avem șapte fini. Serile mergeam la film… Când ne vedeau ieșind frumos îmbrăcați din casă, vecinii spuneau:”Merge Floarea cu Gheorghică, trebuie să fie un film indian…”. Ca să dovedim la film, bărbatul se scula cu noaptea în cap, lucra în câmp fără să se odihnească la masă… A cântat și în corul bisericesc, se interesa de tot ce se întâmplă în lume. Am cântat și eu în corul bisericii din Horecea, de la 14 până la 18 ani, dar la Molodia îmi plăcea să ascult cum cântă Gheorghe. Ne-a ajutat Dumnezeu să sărbătorim nunta noastră de aur, în 2004, la restaurantul din Ceahor. A fost mare veselie atunci… Dar degrabă a plecat dintre noi, la toamnă va fi 12 ani de când trăiesc fără Gheorghică al meu. Când mă duc la biserică, parcă îl văd cum cânta la cor… Poate ar fi trăit și astăzi, dacă nu se speriau caii și nu-l răsturnau din căruță în timp ce căra pășune la vacă. A mai dus-o cinci ani, dar moartea i s-a tras de la acea cădere”, povestește Floarea despre soțul ei ca despre un om viu, care numai ce a ieșit din casă.

Căsnicia lor fericită le-a fost sortită de vrerea divină, crede Floarea. Or, tot ce li s-a întâmplat până a-și uni destinele le-a apropiat întâlnirea. Tatăl lui Gheorghe, Lazăr Fialcovschi, fiind primar la Molodia până la ocuparea ținutului, a fugit în România, luând-l și pe unul din fii. Soția sa Licheria, adică viitoarea soacră a Floarei, a stat un timp la cumpănă, neștiind ce să facă. Pe de o parte îi părea rău să lase casa, pe de alta nu-și imagina viața fără de soț și fiul mai mare. Totuși, familia le-a rămas tăiată în două. Când, până la urmă, Licheria s-a hotărât să plece, caii înhămați la căruță s-au oprit la poalele dealului și, nici în ruptul capului, nu vroiau să tragă înainte. Folosindu-se de moment, Gheorghe, pe-atunci un copil de vreo 12 ani, a zbughit-o din căruță, ținând-o într-o fugă spre casa bunelului. Ce era să facă biata mamă? N-a fost în stare să-și lase băiețelul, dar și îndărătnicia cailor i s-a părut un semn rău.

Spre România, cu dor de tată

Așa au rămas despărțiți de graniță, de nedreptatea istorică, Licheria fiind înscrisă pe lista neagră a românilor ce urmau să fie deportați în Siberia. Trei zile a stat închisă în așteptarea verdictului. Noroc că a dat de un șef, care a fost ajutat odată de soțul ei și îl cunoștea de om cumsecade. De fapt, a salvat-o și satul, căci multă lume din Molodia a pus cuvântul pentru familia fostului primar, refugiat în România.

Drama vieții lor este cutremurătoare pentru Floarea: ”Socrii nu s-au mai întâlnit. Mama lui Gheorghe a murit la 62 de ani. După un insult, jumătate de corp i-a fost paralizată, dar umbla cătinel și lucra cât putea. Tata a fost o singură dată la Molodia, după moartea ei. Noi l-am vizitat de mai multe ori, trăia la Orăștie, singur într-o căsuță, ducându-ne dorul. Tineri fiind, noi mergeam mai des - de dorul lui, dar și să mai câștigăm câte ceva pentru casă și întreținerea băieților în școli (amândoi au absolvit universitatea). Vindeam acolo marfa de la noi, cumpăram ceva din România… Dar nu umblam numai de dragul banului. Am fost pe la multe biserici, mănăstiri, unde ne rugam,  plăteam slujbe pentru pomenirea părinților mei. Așa ne-am cunoscut cu măicuțele de la Voroneț, având marea fericire să ne bucurăm de binecuvântarea lor şi să le găzduim în casa noastră”.

Trăind în aceeași gospodărie cu familia fiului Ștefan și peste o grădină de casa lui Lazăr, mângâiată de cele două nurori, Nuța și Viorica, ”fetele mele”, cum le numește, Floarei i se sfâșie inima de jalea socrilor ei, despărțiți când viața ar fi trebuit să le fie dulce ca mierea. Poate i-a reunit Dumnezeu în ceruri, așa cum speră să-l întâlnească în lumea celor drepți pe bunul ei Gheorghe. Dar cât o ține Domnul pe pământ, își găsește de lucru prin grădină, le gătește bucate dintre cele mai gustoase nepoților, intră de câteva ori pe zi pe la Lazăr și Nuța, iar duminicile se gătește frumos pentru biserică. Nu uită nici drumul spre Horecea natală, unde are o cumnată, cu trei ani mai mare, suferindă la pat, dar și nepoți cu care se ”hrămuiesc” cei tineri.

Odată cu înmulțirea anilor, drumul dintre Horecea și Molodia se face tot mai lung. Nu se mai încumetă să meargă ca odinioară cu autobuzul, o duc feciorii, când au timp, cu mașina. Rare sunt momentele întâlnirii cu baștina, însă atât de duios îi cântă cucul în lunca Prutului, vestindu-i trai frumos înainte…

Maria TOACĂ

În imagini: Floarea (la stânga) cu o verişoară din Rădăuţi; la nunta soţilor Floarea şi Gheorghe Fialcovschi, anul 1954; întâlnirea cu tata lui Gheorghe, refugiat în România; nunta de aur; casa, ca o scumpă relicvă; la Consulatul General al României la Cernăuți, un moment de la lansarea cărții ”Sfânta Mănăstire Voroneț, un sfert de veac de la reînființare”