De șaptezeci de ani, imediat după a doua ocupație sovietică, din partea de sud a provinciei basarabene ne parvin vești numai și numai proaste. De douăzeci de ani, mai exact, după proclamarea independenţei Ucrainei, știrile de acolo sunt și mai triste. Puținele școli cu predare în limba română, ce au mai rămas în județele noastre de la sud, sunt închise, sunt ucrainizate sau rusificate. Preoții sunt opriți să oficieze serviciul divin în limba băștinașilor, și cel mai des, stilul ucrainean de a împiedica efectuarea ritualurilor creștine constă în a intimida, a zvânta în bătăi, a izgoni preoții din satele românești; a amenința și a tulbura mințile enoriașilor; în fine, a pângări odoarele bisericești și înseși sfintele lăcașe. Absolvenții de licee românești și licențiații universităților din România sunt respinși cu grosolănie, chiar dacă, de ochii lumii, li se permite să depună dosare pentru a candida la vreun loc de muncă potrivit specialității obținute. De altminteri, nici tinerii care fac studii la colegii sau universități din Cahul, Chișinău sau Bălți nu se bucură de un tratament mai civilizat.
și
nedreptăți îndură, cum sunt terorizați cei
care au redobândit cetățenia română… Ca și cei
care au curajul de a se declara români, respectiv, vorbitori de limbă română. În
condițiile în care cărțile, ziarele și
revistele de
De fapt, avem deja toate motivele să numim această
nouă frontieră de pe Prut „Zid al plângerii”, căci lista nelegiuirilor la care
se dedau autoritățile ucrainene în județele de
sud ale Basarabiei istorice poate fi continuată la infinit. Dincolo de interdicții,
presiuni, intimidări – care, firește, nu au nimic bun încât nu le dorim nici
dușmanilor noștri – poate cea mai mare tristețe o
provoacă dezbinarea oamenilor de același sânge și
„stricarea” unora, poate chiar a multora, prin asmuțare
împotriva conaționalilor, prin falsificări și
minciuni predicate non-stop, încât, uneori, se creează impresia că conducerea
de
În acest context sumbru, apăsător, jalnic, deplorabil,
ni se pare și mai demnă de laudă și
admirație îndărătnicia, forța, rezistența, dorința
nestrămutată a unor oameni din sudul Basarabiei de a rămâne ceea ce sunt de
...Lecturând textul monografiei ți se umple sufletul de tristețe și durere de ce se întâmplă în sudul Basarabiei, de nenorocirile continui pe care le este dat să le îndure conaționalii noștri de pe această palmă de pământ românesc. Pe de altă parte, sufletul mi s-a luminat, totuși, văzând admirabila îndărătnicie a autorului nostru, curajul cu care înfruntă el durerile personale și pe cele ale consătenilor; când mi-am dat seama că visul ucrainenilor de a-i corupe, de a-i face trădători și vânzători de neam pe hagicurdeni și pe alți băștinași din partea locului este departe, poate chiar foarte departe de a se realiza!… Dovadă e și faptul că T. Iordăchescu nu a completat manuscrisul cu laude aduse autorităților pentru nenumăratele lor isprăvi cu totul urâte, reprobabile, fără pic de omenie. Nici cu justificări ale cedărilor comise de unii conaționali mai slabi de caracter, care se schimbă după cum le cer liderii din centrul raional sau din capitala regiunii. Astfel, cititorii cărții vor afla amănunte privind venirea ocupanților, realități neștiute din anii celui de-al doilea război mondial, precizări despre grozăviile prin care au trecut oamenii noștri în timpul foametei și al deportărilor, un subcompartiment al cărei s-ar putea intitula Ucrainizarea (rusificarea) continuă ori, poate și mai potrivit pentru situaţia de acolo – Tragedia (terorizarea) băștinașilor în sudul Basarabiei nu mai are capăt.
ța cărții, îmi exprimam speranța că apariția monografiei îi va uni pe hagicurdeni, le va consolida rândurile cam risipite de noua stăpânire și rărite de exodul masiv al basarabenilor spre alte limanuri, cu nădejdea că vor găsi măcar acolo o viață mai bună, mai liniștită, mai demnă. Rămân la aceeași idee și acum, când scriu aceste rânduri cu următoarea precizare: am o mare dorință ca adevărul și dragostea ce străbat din filele adunate de Tudor Iordăchescu să lumineze mințile și sufletele la cât mai mulți consăteni și, în general, basarabeni. Numai în acest caz, autorul nostru, ca și celelalte persoane implicate în editarea monografiei, s-ar putea considera împliniți ca fii ai unui neam care, deocamdată, n-a putut fi doborât de nenorocirile ce s-au abătut continuu peste plaiurile noastre binecuvântate de Sus.
Vlad POHILĂ, Chişinău
Un post-scriptum ce se impune
Am mai scris și cu alte ocazii despre cartea satului Hagi Curda, despre importanța ei pentru sătenii și fii satului, pentru alți consângeni aflați într-o situație similară. Parcă am spus destule, în aceste rânduri și totuși ceva a rămas „în afara paginii”. Și cele nespuse se cer a fi înșirate aici, pentru a împlini un crez, un ideal, un rost. Voi încerca să punctez absolut telegrafic gândurile restante.
ții
ucraineni luptă pentru stoparea rusificării populației țării
lor, care a suferit nu mai puțin decât noi, românii basarabeni în
perioada de ocupație sovietică. Dar, de unde!... Acești
patrioți ucraineni – și nu
am nicio îndoială că printre politicienii de
și ca și noi fiind, sunt extrem de îngrijorați de năvala tot mai agresivă a numeroaselor secte care nu știu de astâmpăr nici zi, nici noapte. Iată însă că și ierarhii ucraineni preferă ca românii din sudul Basarabiei, ca și cei din actualele regiuni Cernăuți și Transcarpatică, mai bine să înmulțească numărul sectarilor (numiți, nu întâmplător, de un teolog grec „cel mai mare pericol al ortodoxiei”) decât să-şi manifeste iubirea de Dumnezeu în limba unei Biserici-surori, la urma urmei – în limba mamei, cum, printre altele, preconiza și Fiul Domnului, Iisus Hristos.
…Trăiam cu iluzia că politicienii ucraineni,
făuritori ai statului lor independent, militează pentru consolidarea poporului
lor, extrem de dispersat: în „apuseni” şi „răsăriteni”, „pro-occidentali” şi
„pro-orientali”; filoruşi înflăcăraţi din zona industrială Doneţk şi adepţi
înverşunaţi ai separării Crimeii prin alipirea ei
și
mereu conaționalii noștri
din Hagi Curda și din alte localități
românești ale actualei Ucraine. Ce alta poate
demonstra asemenea atitudine decât o ură zoologică a ucrainenilor față de
concetățenii lor de etnie românească? Însă nu
numai aceasta scoate la iveală agresivitatea ucrainenilor față de
moldovenii / românii ajunși, printr-o tristă ironie a sorții,
cetățeni ai Ucrainei. Desigur, ies la suprafaţă şi nişte penibile complexe ale
noilor autorități ucrainene: modestia vocației de
a guverna normal, dar și aceasta înăbușită de
dorința arzătoare de a-și manifesta apucăturile de „stăpân”, de „șef”,
de „patrician”. Este la mijloc un oribil sindrom microimperialist și / sau
neoimperialist, în care mulți lideri ucraineni se complac ca într-o
unică, poate și ultimă șansă
de a fi și ei mai mari peste cineva. Nu au învățat
nimic politicienii șovini de
ționalii noștri de ura și cruzimea autorităților ucrainene este o datorie de onoare, dar și una pur omenească și a Bucureștiului, și a Chișinăului. A-i sprijini acum, când se află la grea restriște, înseamnă a proceda cum au făcut, în situații poate și mai dificile, marii noștri înaintași: Eminescu, Hasdeu, Maiorescu, Kogălniceanu, N. Iorga, câți alții!... Tipărirea și difuzarea unor cărți ce povestesc adevărul despre noi, ce pledează pentru dreptatea și drepturile băştinaşilor este, la ora actuală, cel mai sincer și cel mai sigur mod de a întinde o mână de ajutor fraților noștri de la miază-zi și de la miază-noapte, ajunși, mai mult decât noi, pe culmile disperării despre care vorbea Emil Cioran cu exact opt decenii în urmă.
Vl. P.