07 decembrie 2019
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

ÎNVĂŢĂTOAREA DE ROMÂNĂ A STRĂBUNICII

24 iunie 2013 р. | Categorie: Limba noastră cea română

Domnica ONOFREICIUC din Hruşăuţii Volocii a trăit o viaţă grea, plină de neajunsuri, dureri şi chinuri. Dar norocul avea să-i zâmbească cu bucurii anume spre apusul vieţii. Soarele fericirii i-a intrat în casă  prin hărnicia şi omenia copiilor şi nepoţilor, dar, mai ales, i l-a adus micuţa zânuţă, drăgălaşa şi mult iubita  strănepoţică Adriana, care nu e  doar o mângâiere şi alinare a bătrâneţilor ei, ci şi o perseverentă învăţătoare: la vârsta de 9 anişori are excelente calităţi de pedagog – a învăţat-o pe străbunica de 89 de ani să citească în română.

Venind pe lume în numeroasa familie cu cinci copii a soţilor Toader şi Măriuţa Botnar, Domnica, fiind şi cea mai mare, n-a prea fost răsfăţată de soartă, nici n-a avut timp să înveţe la şcoală, căci, în lipsa mamei, care lucra cu zilele la războiul de ţesut la gospodarii din sat, trebuia să îngrijească de fraţii mai mici.

„Tata lucra la haiţ, la o fierărie din Cernăuţi, iar mama era moaşă, primea naşterile, căci atunci nu existau maternităţi, mai le ţesea oamenilor din sat. Pleca dimineaţa şi se întorcea noaptea târziu, iar eu nu numai că aveam grijă de gospodărie, ci trebuia să merg vreo 7 km pe jos cu fraţii micuţi în braţe la mama să le dea piept, apoi să mă întorc acasă, să îngrijesc de ceilalţi  şi de animale. N-am avut nici timp să frecventez şcoala, cu toate că îmi plăcea foarte mult cartea. Eram înscrisă în catalogul de clasă, însă fiindcă mama îi ţesea directorului, nu eram obligată să fiu prezentă la lecţii”.

Domnica Onofreiciuc s-a căsătorit la o vârstă încă fragedă – avea doar 17 ani. La 23 de ani a rămas văduvă, iar fiica Stancuţa – orfană de tată, căci soţu-i Florea Antoş a decedat de o boală de plămâni. Peste doi ani s-a recăsătorit din nou cu vecinul Vasile Onofreiciuc, care era tot dintr-o familie numeroasă cu 12 copii. Cu cel de-al doilea soţ au avut 4 copii – Iluţă, care în prezent e pădurar, Marioara, Savetuca, care după ce s-a căsătorit cu un tânăr din Cernăuţi au plecat la Israiel, unde au rămas să locuiască, şi mezinul Niculuţă, care trăieşte, împreună cu soţia Veruţa, alături de mamă.

După câţiva ani de viaţă conjugală s-a stins pe veci şi cel de-al doilea soţ, care lucra căruţaş în kolhoz şi l-a adus calul mort acasă, Domnica rămânând cu cinci guri fără nici un sprijin şi ajutor. Erau timpuri foarte grele, nu avea pe ce câştiga un ban. Odată, în Joia Mare înainte de Paşti, i s-a risipit cuptorul, căci acoperişul curgea şi când ploua, casa se umplea cu apă. Erau foarte necăjiţi. Au scăpat de sărăcie când au crescut copiii şi s-au angajat la lucru. Acum trăieşte ca o împărăteasă – în bine şi în frumos, alături de mezinul Nicolae şi nora Vera, care nu numai că au făcut o gospodărie frumoasă, ci le-au ajutat fiicei Elena şi ginerelui  Andrian să-şi construiască o casă mare cu trei etaje în Hruşăuţi. Însă pentru aceasta au fost nevoiţi să muncească toţi ani de zile peste hotare – în Portugalia şi Cehia. Bunăoară, cum se desprimăvărează până în târzie toamnă, harnicul fiu Nicolae, împreună cu ginerele, se află la construcţii în Cehia. Gospodar asemenea părinţilor, e şi fiul Ilie. Împreună cu cumnatul Andrian au absolvit Institutul Teologic din Cernăuţi.

Dar cea mai mare bucurie a bunicii Vera şi străbunicii Domnica e drăgălaşa nepoţică Adriana, pe care au crescut-o de la vârsta de doi anişori şi până a trecut pragul şcolii,  căci părinţii, adică fiica şi ginerele, erau  plecaţi peste hotare la lucru. De altfel, îi place nepoţelei foarte mult la bunici, mai ales că vecină cu ele e prietena ei Juliana. Însă când pleacă la ele îşi i-a colivia cu şoriceii dăruiţi de părinţi de ziua ei de naştere, de care nu se desparte nicicând.

Şi şcoala îi este dragă, numai că băieţii sunt foarte şotioşi. Micuţa Adriana e o fetiţă foarte sârguincioasă şi deşteaptă. Învaţă foarte bine, în fiecare an fiind menţionată cu foi de laudă. Îi plac toate disciplinele, însă predilecţie are, mai ales, pentru limba română şi citire.

„Vă destăinui o taină – străbunica Domnica e o elevă foarte stăruitoare, dar nu o prea bucur cu laude, fiindcă are încă multe de învăţat. Sunt foarte severă cu ea. Am prevenit-o nu o dată că dacă nu va şti să citească o voi bate-o cu băţul la palmă, ca învăţătoarea la şcoală.  Cu toate că mi-am pregătit un fluieraş în loc de băţ. Eu eram învăţătoarea, iar ea – eleva mea şi trebuia neapărat să mă asculte. Uneori, când nu-şi făcea tema pentru acasă, adică nu era pregătită de lecţie şi citea rău, îi puneam şi câte un „2”, dar, în special, primea note bune, căci e deşteaptă foc la anii ei. Mai întâi am învăţat-o alfabetul, apoi să citească pe silabe şi cuvântul întreg. Atâta am instruit-o şi am strigat la ea până am răguşit, însă i-am băgat, totuşi, învăţătura în cap. Am învăţat-o, în sfârşit, să citească româneşte, Biblia şi „Zorile Bucovinei”.

Sinceră să fiu, acest gest nobil al micuţului vlăstar al neamului, m-a făcut să lăcrimez. Adevărul e că nu ştiu dacă mai există o asemenea învăţătoare stăruitoare de română, care la o vârstă atât de fragedă, de 9 anişori, să persevereze atât de reuşit în pedagogie ca micuţa Adriana şi o străbunică atât de cuminte, care la vârsta de aproape 90 de ani să înveţe cu atâta străduinţă şi sete de carte, precum e hruşăuţeanca  Domnica ONOFREICIUC. Dar, sunt sigură de un singur lucru – cât avem asemenea vlăstari, cu dragoste de Graiul Matern în inimă, asemenea „învăţători” conştiincioşi, care nu se descurajează în faţa dificultăţilor, limba română nu e ameninţată de nici un pericol.

Felicia NICHITA-TOMA