17 octombrie 2018
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

DE URGIA BOLŞEVICĂ N-AU SCĂPAT – A VENIT IARĂŞI CA O RÂIE PESTE EI

17 februarie 2018 р. | Categorie: Golgota neamului

SAGA UNUI ROMÂN DESCHIABURIT, AJUNS ÎN „RAIUL” BOLŞEVIC

DE URGIA BOLŞEVICĂ N-AU SCĂPAT –  A VENIT IARĂŞI CA O RÂIE PESTE EI

După ocuparea nordului Bucovinei de către bolşevicii ruşi în 1940,  mulţi români au părăsit casele, luând cu ei doar strictul necesar, adeseori  o simplă valiză sau o traistă mare cu merinde,  lăsând „eliberatorilor” tot avutul, agoniseala de o viaţă, abandonând chiar familiile. Evacuarea teritoriilor cedate s-a făcut în condiţii anevoioase şi chiar dramatice. „Raiul” adus de bolşevici a umplut Bucovina cedată de chin, amar şi durere. Disperarea oamenilor nu avea margini. Adaptarea la un sistem social cu totul nou, ateu, în care valorile morale şi creştine  în care au fost educaţi românii bucovineni deveneau crime de stat, ei fiind consideraţi „duşmani ai poporului” sovietic. Arestările şi abuzurile noului regim erau zilnice. Nesiguranţa în ziua de mâine şi frica să nu fie deportaţi, împuşcaţi,  fiind trăirile cotidiene ale românilor înstrăinaţi, despărţiţi de Patrie printr-un gard de sârmă ghimpată. Îngrozită şi dezamăgită, populaţia căuta cu orice preţ să se salveze de ciuma roşie, să se refugieze în Ţară.

Într-o zi au venit şi după Constantin Macreniuc, tatăl lui Dumitru.

„Străjerul de la primărie, Gheorghe Mitric, poreclit Boişteog, i-a spus tatei că este aşteptat la primărie. Ştiind ce se întâmplă, înţelegând că n-o să-şi mai vadă casa şi pe cei dragi, părintele şi-a pregătit straiele de mire ca să se îmbrace. Văzându-l atât de întristat, străjerul, om bun, cu credinţă în Dumnezeu, l-a sfătuit pe tata să nu se ducă: „Măi Costache, dacă te duci, nu te mai întorci acasă, le spun că nu te-am găsit”.  

Părinţii aveau pământ în satul vecin şi tata s-a dus acolo şi s-a ascuns într-o scorbură de răchită. Sub pretext că merge la prăşit, căci era vremea prăşitului, mama îşi lua nu numai sapa, ci şi o cană cu apă sau lapte, de mâncare, şi-i ducea tatei. Astfel şedea ascuns tata toată ziulica cât era de mare, încât, când se înnopta de-a binelea, ca să nu-l vadă nimeni, ieşea cu greu din acel ascunziş de scorbură, de abia se ţinea pe picioare, căci întreg corpul îi era amorţit. Astfel s-a chinuit mult timp, până s-au terminat chemările la primărie. Toţi erau în aşteptare, căci se zvonise că se întorc românii. Mama îmi povestea că tata ţinea ascuns în lada cu zestre drapelul României şi când se însera şi încuiau uşa casei, o descuia, lua cu grijă încet Tricolorul, îl strângea la piept şi îl săruta şoptind: „O să se întoarcă, nu se poate să ne lase Dumnezeu pradă barbarilor!”. Apoi s-a întors armata română şi bietul român a răsuflat uşurat, însă nu pentru mult timp. Era mare bucurie. Oamenii îi îmbrăţişau pe ostaşi, îi hrăneau şi-i mulţumeau lui Dumnezeu că i-a salvat de călăii sovietici. Dar oricum de urgia bolşevică n-au scăpat, că a venit ca o râie iarăşi peste ei”.

Părinţii lui Dumitru Macreniuc, Constantin şi Ana, locuiau într-o casă cumpărată de la un neamţ, căci nemţilor puterea sovietică le-a permis să se repatrieze. Casa era mare şi frumoasă. În această casă cu triste amintiri a venit pe lume şi cel de-al şaselea copil al soţilor – Dumitru. Mezinul nu avea nici doi anişori, când, în 1944, după a doua „eliberare” de către ruşi, tatăl său a fost chemat la Cernăuţi, instructorilor premilitari anunţându-li-se că armata română a primit ordin să se retragă, că  pot să plece şi ei în România,  împreună cu familiile. „Tata a venit acasă, a pregătit trăsura, i-a spus mamei să ia doar lucrurile cele mai de trebuinţă, straiele,  că trebuie să plece în Ţară. Mama punea lucrurile în trăsură şi plângea: „Cum să-mi las gospodăria şi unde să mă duc cu patru copii? Cu-i las casa şi averea şi vitele din grajd? Nu mă duc nicăieri!”. Atunci tata, înfuriat, i-a zis: „Rămâi cu Dumnezeu, Aniţă, eu am ordin şi trebuie să plec. Vin ruşii, are să te mănânce râia şi păduchii şi ai să mori de foame!”. Dar mama o ţinea una şi bună: „Nu las căsuţa”. Văzând că n-o poate convinge nici în ruptul capului, tata s-a apropiat de mine, m-a mângâiat şi mi-a zis cu lacrimi în ochi: „Rămâi cu bine Mitruţă că tata trebuie să plece!”. I-am zâmbit, aşa-mi povestea mama, căci aveam doar peste un anişor şi nu înţelegeam nimic.

Cu încă doi consăteni, Nicolae Pleşca şi Nicolae Pădure, şi ei  instructori premilitari, tata a plecat la Cernăuţi. Şi dacă după două zile cei doi s-au întors acasă, tata dus a fost. Nicolae Pleşca a venit la mama şi i-a spus că au ajuns la Fântâna Albă şi s-au întors, numai tata a plecat, dar a promis să revină şi el peste două-trei zile. Am rămas doar cu aşteptarea şi nădejdea. Tata nu s-a mai întors decât după 22 de ani de despărţire şi amar”.

Astfel,  mama lui Dumitru Macreniuc a rămas singură, cu averea –  patru copii mici. De amar şi greutăţi s-a îmbolnăvit tatăl Anei şi fiica  nu avea bani ca să-l îngroape. A copt o pâine din făină neagră de secară şi o duceau înaintea mortului în loc de pom, nu cum se face acum, pomul de încărcat ce e cu bomboane, fructe, nu încape pe uşa bisericii. Atunci a înţeles femeia că soţu-i  avea dreptate. Dar nenorocirile nu vin singură. Ele au dat buzna în casa românului înstrăinat de Ţară şi pe uşă, şi pe fereastră. Aflând de la slugoii săi, aceiaşi români localnici, trădători de neam şi ţară, că Constantin Macreniuc s-a refugiat în România, pentru a se răzbuna pe Ana, fiindcă bărbatul s-a aflat în serviciul armatei române, noua orânduire a lipsit-o pe ea şi pe copii de avere. Într-o zi neagră pentru familia rămasă fără sprijinul gospodarului, au venit de la primărie şi i-au dat afară din casă. Le-au luat casa cea frumoasă nemţească pentru „trebuinţele noii conduceri sovietice”.

Felicia NICHITA-TOMA

(Va urma)

13.02. 2018, „Zorile Bucovinei”