EMINESCU ÎN PROFUNZIME. DAR PENTRU CINE?

După manifestările comemorative, din 15 iunie, de la Cernăuţi şi Hliboca, ce au purtat mai mult o tentă decorativă şi declarativă, Zilele eminesciene au continuat cu momente de care, noi, „chipuri de lut”, avem parte mai rar în „cercul nostru strâmt”, afectat de morbul unor abordări superficiale a tot ce întruchipează geniul naţional al românilor. După cum s-a anunţat în „Zorile Bucovinei”, Editura „Alexandru cel Bun” şi Societatea Scriitorilor Români din Cernăuţi au organizat o întâlnire cu eminescologul dr. Nicolae Georgescu şi directoarea Editurii „Floare Albastră”, dna Doina Rizea-Georgescu din Bucureşti, cu binecunoscutul bucovinean, istoricul şi criticul literar, prof. Nicolae Cârlan, precum şi cu doctorul în istorie Ovidiu-Alexandru Vintilă, redactor-şef al revistei „Bucovina literară”. Absenţa de la această întâlnire a profesorilor şcolari de limba şi literatura română, a specialiştilor de profil de la cabinetele metodice din cele patru raioane, unde mai există şcoli cu predarea în limba română, mă fac să cred că ori le-a scăpat din vedere anunţul, ori, în genere, nu citesc presa românească din ţinut… De fapt, putem avea şi alte presupuneri – nu le permit superiorii să asiste la asemenea întâlniri, nu-i interesează absolut nimic, sau sunt dobă de cunoştinţe, încât nu există în ştiinţa eminescologiei nimic nou, demn de atenţia domniilor lor. Mi-am permis tonul moralizator deoarece l-aş fi ascultat la nesfârşit pe Nicolae Georgescu, ca de altfel şi pe Nicolae Cârlan, şi încă nu mi-a trecut marea părere de rău că atâtea lucruri interesante le-au scăpat chiar oamenilor care ar avea cea mai mare nevoie să le ştie – profesorilor de limba şi literatura română. Organizatorii şi-au făcut datoria aducând la cunoştinţa publicului larg data şi programul întâlnirii (doar nu avea dna prof. dr. Alexandrina Cernov să-i prindă cu arcanul măcar pe câte un metodist din fiecare raion sau de la Institutul ştiinţifico-metodic pentru învăţământul postuniversitar). Au asigurat prezenţa câţiva intelectuali care întotdeauna au întrebări şi senzaţia unor goluri în cunoaşterea lui Eminescu, printre noi aflându-se şi diplomaţii români Denisa Gabor şi Corneliu Cibotaru. Organizatorii s-au resemnat în consolarea că „se va scrie în presă despre tot ce s-a vorbit”… Dar nu e datoria ziarului, nici nu avem spaţiul necesar pentru publicarea stenogramelor de la diverse manifestări, oricât de incitante ar fi ele. Mă voi opri doar la câteva momente, care ne provoacă la iniţierea în profunzime a lui Eminescu şi, totodată, a „părţii celei bune” din sinele nostru românesc.

„Adevăr deplin în viaţă, încă nimeni n-a cules”…

Până la întâlnirea cu Nicolae Georgescu nu m-am gândit asupra sensului cuvântului „eminescologie” – ştiinţa despre viaţa şi opera lui M. Eminescu şi la faptul că „puţini oameni iluştri din lume au creat noi ştiinţe, la români fiind numai Mihai Eminescu şi Constantin Brâncuşi”. Cu toate acestea, până astăzi nu există un institut sau măcar o catedră „Mihai Eminescu”, deşi încă din anul 1929 se vorbeşte despre aceste obiective, care nu înseamnă postarea numelui Poetului pe uşa unei clădiri ori unui cabinet. Nicolae Georgescu este cercetătorul care îşi scurge ochii asupra manuscriselor lui Eminescu, asemenea lui Perpessicius (autorul unei monumentale colecţii a operei eminesciene, care îi citea cu două perechi de ochelari şi o lupă caietele), Dimitrie Vatamaniuc şi alţi eminescologi cunoscuţi din ţară. Îndeosebi s-a preocupat de „boala şi moartea lui Eminescu”, restabilind ultimele ore din viaţa Poetului. Dar nici el n-a putut să ne spună cu fermitate că a cunoscut tot adevărul despre opera şi viaţa lui Eminescu, la multe întrebări ale noastre răspunzând cu versul eminescian luat ca subtitlu mai sus. Mai multe ne-a relatat despre soarta dramatică a editorului, traducătorului, folcloristului, criticului şi istoricului literar Ilie Torouţiu, precum şi lucrarea „Exegeza eminesciană. Poeziile antume din punct de vedere filologic”, pe care a prefaţat-o. Într-un timp, I. Torouţiu a condus revista „Convorbiri literare”, făcându-se important prin corespondenţa întreţinută cu fiica lui Titu Maiorescu. El a cercetat articolele din ziarul „Timpul”, îndeosebi textele nesemnate, în care Eminescu este regăsit prin el însuşi.

Invocând munca sacrifică a lui Perpessicius, Dimitrie Vatamaniuc, Ilie Torouţiu, care numai pe marginea a patru poezii eminesciene a scris 400 de pagini, cercetătorul a subliniat că „nu există ultimul editor al poeziilor lui Eminescu”. El a confruntat 24 de ediţii critice ale lui Titu Maiorescu, descoperind că nu se aseamănă una cu alta: „S-a umblat în lacătul frazei eminesciene, s-a pierdut fiorul misticii poeziei sale, poezii transformate în romanţe”. Confruntările cu publicaţiile din „Convorbiri literare” şi din manuscrise l-au făcut pe cercetător să scoată 2000 de virgule din poezia lui Eminescu şi să pună altele 150, intervenţia editorilor de până la el în punctuaţie nefiind o adaptare la normele ortografice, ci o schimbare a sensului iniţial, cel gândit de Poet. Denaturările ne-au fost demonstrate cu exemplificări din poemul „Luceafărul” şi multe alte versuri, care au suferit în rezultatul aşa-numitelor ajustări ortografice.

În privinţa morţii Poetului, eminescologul susţine că a fost un complot pentru îndepărtarea sa din viaţa politică.

„Un patriot bucovinean, cu traseu drept”

Prezentat de prof. dr. Ilie Luceac în postura de scriitor şi istoric, Alexandru Ovidiu Vintilă ne-a trezit interesul pentru personalitatea lui Traian Brăileanu ca om de ştiinţă, traducător, literat, şi, mai ales, un mare patriot al Bucovinei. Amplul său travaliu „Traian Brăileanu. Dialectica unei istorii personale” este o sinteză a preocupărilor şi bogatei moşteniri spirituale lăsate de o personalitate necunoscută de noi – sociologul, filozoful, politologul, publicistul Traian Brăileanu – nume legat de mişcarea „Iconar”. Tânărul cercetător nu ocoleşte în studiul său latura politică ce i-a marcat viitorul, faptul că a fost membru al mişcării legionare ţinându-l mult timp în umbră, într-un domeniu tabu. Deşi a fost primul sociolog din cultura română, Traian Brăileanu, etichetat drept „legionar” şi „naţionalist”, a fost exclus din ştiinţă, fiind tratat şi acum cu anumită frică. Condamnat în 1946 la 20 ani de detenţie, în lotul Antonescu, viaţa i s-a sfârşit tragic în închisoarea din Aiud, în 1947, unde deţinuţii politici erau exterminaţi prin înfometare. De fapt, esenţa naţionalismului lui Traian Brăileanu era ca şi la Eminescu – dragostea de Bucovina, şi de neam. El a refuzat posturi înalte la Bucureşti, propuneri ademenitoare, rămânând iremediabilul bucovinean, legat de meleagul natal.

„Istoria este desfăşurarea gândirii lui Dumnezeu”

Nu e cazul să fac o paralelă, însă în viziunea mea Nicolae Cârlan este un exponent al bolnavilor de Bucovina din zilele noastre. S-a mai exprimat la o întâlnire de astă primăvară, la „Zorile Bucovinei”, consacrată jubileului naşterii lui Mircea Motrici, că ar muri de dor dacă n-ar veni din când în când la Cernăuţi, oraşul botezat de el drept „centrul vital al Bucovinei”. Suntem atât de aproape, şi ca distanţă, şi sufleteşte, încât ar fi păcat să sufere de dor. Mai ales că nicicând nu vine cu mâinile goale, de fiecare dată aducând un nou rod al muncii sale pe ogorul investigaţiilor istorico-literare. Nu se autodefineşte ca continuator al lui Traian Brăileanu, însă declară deschis că este „naţionalist” şi că aceasta nu e o ruşine, aşa cum nu e ruşine să fii bun familist: „Nu putem fi altfel, aşa suntem de la Turnul Babel, aşa a vrut Dumnezeu. Ne punem în poară cu Dumnezeu?”. Nu pune la îndoială nici zicerea lui Eminescu referitoare la faptul că „Istoria este desfăşurarea gândirii lui Dumnezeu”, adică nu mai avem cum ne împotrivi fatalităţii istoriei, însă putem lupta cu mentalitatea noastră de astăzi, care vede mai mult bine şi frumos în curtea străinului. La drept vorbind, ne-au incendiat nu „naţionalismul”, nici concepţia legată de fatalitate în privinţa mersului istoriei, ci cărţile proaspete aduse de Nicolae Cârlan, întrebările pe marginea volumului „Ciprian şi Iraclie Porumbescu” generând o discuţie aprinsă, dar şi întrebarea: „Cum marcăm cei 130 de ani de la naşterea compozitorului Baladei, operetei Crai Nou, al celui care ne trezeşte dimineaţa cu melodia rugăciunii Tatăl Nostru şi ne aminteşte că Pe-al nostru steag e scris unire?”.

Cărţi şi prietenie de la doamna „Floare Albastră”

În calitate de şefă a unei edituri, dna Doina Rizea-Georgescu, nu putea să nu vină, mai întâi de toate, cu daruri de carte pentru gazde – Biblioteca revistei „Glasul Bucovinei”. Pe lângă cărţi, a sosit pentru prima dată la Cernăuţi „cu toată dragostea în palmă”, exprimându-şi admiraţia pentru felul cum românii înstrăinaţi îl păstrează „ca pe o icoană pe Eminescu”. La Bucureşti, ne-a mărturisit dumneaei, în ultimii ani Eminescu nu este comemorat la nivelul înălţimii Sale nici măcar de ziua naşterii şi data morţii.

***

Cu regretul că nu li s-a oferit posibilitatea să se întâlnească şi cu studenţi de la Catedra de Filologie Română şi Clasică a Universităţii Cernăuţene, oaspeţii bucureşteni au avut destule clipe de revelaţie, fiind purtaţi pe trasee eminesciene la Cernăuţi, şi la baştina Hurmuzăcheştilor de la Cernauca.

Maria TOACĂ